miercuri, 25 ianuarie 2012

Ileana

 Ileana.
 Ileana, Ileana...   

Ce specimen, ce caracter...
Ileana niciodată nu ia ce vrea. Ileana mereu așteaptă. Dacă așteaptă mai mult crede că se bucură mai tare. Dar oricât așteaptă, negreșit ceea ce vrea odată și-odată tot îi apare dinainte. De parcă are un magnet cu puteri incomensurabile, un magnet care atrage și plastic și copaci și iubire și porțelan și din păcate și tristețe, toate ajung în mâinile ei. Cu tristețe cu tot, că îmi pare că chiar îi place.
O vrăjitoare asta mică. Nu știu ce face și cum face, că dacă o vezi în tramvai într-o zi, dimineața după 10 minute după ce s-a trezit din somn, nu te-ai aștepta să abia asemenea puteri. E îngrijită, își tăie vârfurile despicate o dată pe lună, nu se uită prea des în oglindă, se îmbracă în culori șterse. Nici nu sunt prea multe de zis despre ea aici. O fată blondă cu pupile zburătoare, care se lipesc de pereți, de sacourile trecătorilor, de magazinele cu dulciuri, de controlori încruntați și de gândăcei rătăciți prin crăpăturile dintre borduri. Și de altele.
 Și când e tristă Ileana, ți se rupe sufletul în atâtea bucăți că oricum n-ai avea răbdare să le numeri. Îți vine să iei cel mai mare cuțit din bucătărie și să i-l înfigi exact în inimă că să-i curmi suferința. Are un stil de a sta așa cocoșată, îndurerată, se aruncă cu mintea de pe blocuri înalte de unde distanța până jos e infinită, dacă nu e finită și oricum, chiar dacă ar fi, când ar ajunge la capăt, s-ar înmuia asfaltul ca să-i atenueze căderea numai ca să o trimită înapoi pe bloc, ca-n filme și de-acolo să poată sări iar, ca să ajungă pe marginea acoperișului iar și ca să cadă iar și iar și iar.
Dar și când e fericită Ileana! Atunci e treaba treabă. Atunci nici un cred că este blondă. Se transformă în roșcată înfocată cu pistrui mulți și cu zâmbetul din Australia până-n Chile. Dacă e fericită Ileana într-o zi și calcă pe iarbă, îi ies orhidee pe sub talpă și dacă în același timp stă rezemată de un copac din scorburi răsar bujori și dacă se mai întâmplă să se și scarpine la ureche într-unul din momentele următoare, de undeva o frezie țâșnește. Până la urmă ajunge Ileana să arate ca un tufiș ambulant. Un tufiș ambulant minunat.
 
În orice caz, nu știu cum s-o îmbrac cel mai bine în cuvinte pe Ileana dar ceva ce pot să vă spun este că nu e genul de om care se trezește ca să doarmă sau care vine ca să plece.
 
E o figură fata asta, o fantomă, un gref într-un mesteacăn.
Și boabe de cafea pe o felie de portocală.

luni, 23 ianuarie 2012

Dimineața pe răcoare/ Sunny D and rum, yum yum!

 M-am gândit eu mai bine și am ajuns la concluzia că am nevoie de o vacanță. Dar o vacanță adevărată, cu nisip și hamace în copaci și băuturi colorate cu umbreluțe. O apă să mai fie undeva pe aproape cu pești zâmbitori care nu stau se gândească la sintaxă și care dau veseli din cozi mereu. Într-un loc unde-ți zboară berzele pe la urechi și unde mereu e soare, nimic nu se termină și totul începe, unde norii sunt pufoși și albi și unde dimineața vin vacile să pască lângă hamacul tău. Nici nu mi se pare că cer așa de multe până la urmă. Pentru că serios, chiar așa, două mâini am și eu, DOUĂ și cu ele  trebuie să fac totul și pur și simplu sunt extenuate. Așa au obosit de la atâta făcut ordine pe birou și pus fulare în jurul gâturilor goale de februarie și întins banii la abonamente legat șireturi apăsat litere la tastatură, curățat portocale, întins pixuri pe foi, pixuri inutile care se termină mereu și de la atâta spălat pe dinți mototolit hârtii, deschis frigiderul și tras fermoare și deschis uși și făcut patul și de la luat în brațe și de la ținut ibrice și de la deschis sertare și de la închis sertare, de la scărpinat pe spate și aruncat cotoare la gunoi, de la nimerit posturi de radio de la răspuns la telefon au obosit, trebuie să le înțeleagă cineva și pe ele, că de la atâția ardei tăiați și aruncați în salată, de la întors pagini și ținut pieptanul, de la înfipt pioneze și de la băgat încărcătoare în priză, de la băgat cheia în ușă și gâdilat persoane dragi de la câte și mai câte altele au obosit și nimeni nu le consolează și pe ele, nimeni nu le bagă în seamă; tot eu ajung să le iau cu mine peste tot, ele poate nici nu vor să vină; poate vor și ele să stea acasă într-o zi, să mă lase-n plata mea și să zacă o zi întreagă în pat fără să facă nimic. Să se uite pe geam la toți ăștia înfofoliți care merg repede pe stradă cu glugile trase peste capete și să râdă și ele o dată, cu poftă, în sincron, să se simtă bine că nu sunt pe stradă. Că na, avem o relație specială, normal, dar nu e bine nici chiar așa să fim împreună mereu, avem nevoie de spațiu. Oricine știe asta. Așa că de-aia zic, poate ar trebui să le duc și eu undeva într-un loc special, unde să se simtă bine și să nu mai aibă nimic să-mi reproșeze, măcar o dată.
 
 Unde-o fi locul ăla?
 Să mi se prezinte, vreau să încep să organizez.