Azi

Azi sunt fericită.

10 modalități practice de a indica durduliușenia

 1. Mi-am luat cel mai mișto pulovăr, dar mie mi-e mare, nu-l vrei tu?
 
 2. Ce bine ai ieșit în poza asta!!!!!!!!!!!!111 Parcă ești mai înaltă.
 
 3. Îți stă bine în negru, să știi. Uite ce bluză frumoasă. Și e neagră. Și blugii ăștia negri merg perfect cu bluza asta neagră. A, și mai este și perechea de chiloți negri pe care ți-am luat-o de ziua ta. Poți să-ți iei și șosete negre să se asorteze, poate-ți scade și numărul de la pantof. În orice caz, să te îmbraci cât mai des în negru, că-ți stă bine de tot! 
 
 4. Normal că m-am săturat, am mâncat o salată cu două măsline și o frunză, îți jur că o să ex-plo-dez, cred că o să dau pe-afară în curând. Dar dacă mai vrei tu să comanzi altceva pe lângă asta, îmi iau și eu o apă, nu-i nici o problemă.
 
 5. Ce nuanță interesantă au acești skinny jeans ai tăi, pot să îi probez și eu? Hahahhohohihi zici că sunt rapper, dang yo! Stai să fac o poză. Îți dau și ție tag. Să se știe că-s ai tăi, păi nu?
 
 6. Dă-mi și mie cureaua aia de pe scaun, te rog! Merci. Ce naiba, unde-au plecat găurile..? A, e a ta. Nu asta mă, cealaltă!
 
 7. Dacă vreau bere? Nu, eu beau doar ceai, nu vreau să ... știi tu. Tu la a câta ești?
 
 8. Arăți fix a genul de persoană care are cele mai bune rețete pentru prăjituri! Hai zi tu că n-am dreptate!
 
 9. Am avut un coșmar aseară. Groaznic. Eram la tine în cameră, tu nu erai pe nicăieri și aveam întâlnire cu iubi așa că am dat repede buzna în șifonier, că eram în întârziere, dar șifonierul era tot al tău, cu hainele tale cu tot. Am răscolit și-am tot răscolit, dar toate stăteau  pe mine ca pe gard. Mă rog, m-am dus la întâlnire și mi-a dat papucii.
 
 10. Ia uite ce chestie! Urma ta de la pantof pare să fie mai adâncă decât asta lăsată de mine!
 

Ileana

 Ileana.

 Ileana, Ileana...   

Ce specimen, ce caracter...
Ileana niciodată nu ia ce vrea. Ileana mereu așteaptă. Dacă așteaptă mai mult crede că se bucură mai tare. Dar oricât așteaptă, negreșit ceea ce vrea odată și-odată tot îi apare dinainte. De parcă are un magnet cu puteri incomensurabile, un magnet care atrage și plastic și copaci și iubire și porțelan și din păcate și tristețe, toate ajung în mâinile ei. Cu tristețe cu tot, că îmi pare că chiar îi place.

O vrăjitoare asta mică. Nu știu ce face și cum face, că dacă o vezi în tramvai într-o zi, dimineața după 10 minute după ce s-a trezit din somn, nu te-ai aștepta să abia asemenea puteri. E îngrijită, își tăie vârfurile despicate o dată pe lună, nu se uită prea des în oglindă, se îmbracă în culori șterse. Nici nu sunt prea multe de zis despre ea aici. O fată blondă cu pupile zburătoare, care se lipesc de pereți, de sacourile trecătorilor, de magazinele cu dulciuri, de controlori încruntați și de gândăcei rătăciți prin crăpăturile dintre borduri. Și de altele.

 Și când e tristă Ileana, ți se rupe sufletul în atâtea bucăți că oricum n-ai avea răbdare să le numeri. Îți vine să iei cel mai mare cuțit din bucătărie și să i-l înfigi exact în inimă că să-i curmi suferința. Are un stil de a sta așa cocoșată, îndurerată, se aruncă cu mintea de pe blocuri înalte de unde distanța până jos e infinită, dacă nu e finită și oricum, chiar dacă ar fi, când ar ajunge la capăt, s-ar înmuia asfaltul ca să-i atenueze căderea numai ca să o trimită înapoi pe bloc, ca-n filme și de-acolo să poată sări iar, ca să ajungă pe marginea acoperișului iar și ca să cadă iar și iar și iar.

Dar și când e fericită Ileana! Atunci e treaba treabă. Atunci nici un cred că este blondă. Se transformă în roșcată înfocată cu pistrui mulți și cu zâmbetul din Australia până-n Chile. Dacă e fericită Ileana într-o zi și calcă pe iarbă, îi ies orhidee pe sub talpă și dacă în același timp stă rezemată de un copac din scorburi răsar bujori și dacă se mai întâmplă să se și scarpine la ureche într-unul din momentele următoare, de undeva o frezie țâșnește. Până la urmă ajunge Ileana să arate ca un tufiș ambulant. Un tufiș ambulant minunat.

 

În orice caz, nu știu cum s-o îmbrac cel mai bine în cuvinte pe Ileana dar ceva ce pot să vă spun este că nu e genul de om care se trezește ca să doarmă sau care vine ca să plece.

 

E o figură fata asta, o fantomă, un gref într-un mesteacăn.

Și boabe de cafea pe o felie de portocală.

Dimineața pe răcoare/ Sunny D and rum, yum yum!

 M-am gândit eu mai bine și am ajuns la concluzia că am nevoie de o vacanță. Dar o vacanță adevărată, cu nisip și hamace în copaci și băuturi colorate cu umbreluțe. O apă să mai fie undeva pe aproape cu pești zâmbitori care nu stau se gândească la sintaxă și care dau veseli din cozi mereu. Într-un loc unde-ți zboară berzele pe la urechi și unde mereu e soare, nimic nu se termină și totul începe, unde norii sunt pufoși și albi și unde dimineața vin vacile să pască lângă hamacul tău. Nici nu mi se pare că cer așa de multe până la urmă. Pentru că serios, chiar așa, două mâini am și eu, DOUĂ și cu ele  trebuie să fac totul și pur și simplu sunt extenuate. Așa au obosit de la atâta făcut ordine pe birou și pus fulare în jurul gâturilor goale de februarie și întins banii la abonamente legat șireturi apăsat litere la tastatură, curățat portocale, întins pixuri pe foi, pixuri inutile care se termină mereu și de la atâta spălat pe dinți mototolit hârtii, deschis frigiderul și tras fermoare și deschis uși și făcut patul și de la luat în brațe și de la ținut ibrice și de la deschis sertare și de la închis sertare, de la scărpinat pe spate și aruncat cotoare la gunoi, de la nimerit posturi de radio de la răspuns la telefon au obosit, trebuie să le înțeleagă cineva și pe ele, că de la atâția ardei tăiați și aruncați în salată, de la întors pagini și ținut pieptanul, de la înfipt pioneze și de la băgat încărcătoare în priză, de la băgat cheia în ușă și gâdilat persoane dragi de la câte și mai câte altele au obosit și nimeni nu le consolează și pe ele, nimeni nu le bagă în seamă; tot eu ajung să le iau cu mine peste tot, ele poate nici nu vor să vină; poate vor și ele să stea acasă într-o zi, să mă lase-n plata mea și să zacă o zi întreagă în pat fără să facă nimic. Să se uite pe geam la toți ăștia înfofoliți care merg repede pe stradă cu glugile trase peste capete și să râdă și ele o dată, cu poftă, în sincron, să se simtă bine că nu sunt pe stradă. Că na, avem o relație specială, normal, dar nu e bine nici chiar așa să fim împreună mereu, avem nevoie de spațiu. Oricine știe asta. Așa că de-aia zic, poate ar trebui să le duc și eu undeva într-un loc special, unde să se simtă bine și să nu mai aibă nimic să-mi reproșeze, măcar o dată.
 
 Unde-o fi locul ăla?
 Să mi se prezinte, vreau să încep să organizez.

Supă la plic

Degeaba ai tu flori în păr. Ce sunt ăia, crini? Degeaba, Ioana, Andreea, Ana, Cristina, Sânziana, Elena, Irina, Maria, Miruna. Degeaba, că tot o să arunc în tine cu bulgări de nămol, o să-ţi rup rochiţa aia aşa frumoasă, rochiţa minunată albă de sub care îţi ies picioarele subţiri albe; bietele picioare, o să fie pline de julituri, imediat, aşteaptă doar, o să te întrebe toţi dacă te urcai des în copaci când erai mică. O să-ţi deplasez rotula cum ştiu eu mai bine şi probabil că o să-ţi rup şi tibia. Cel puţin tibia. Păr frumos şi moale, ondulat peste umeri blond şi des. Cu crini în păr. Degeaba ai crini în păr!
Într-o seară o să mă transform în purice fermecat şi o să sar în paharul tău cu lapte cald de dinainte de culcare şi tu o să bei şi o să mă înghiţi. Eu voi fi un purice magic aşa că voi avea orice putere voi vrea. Voi vrea să am puterea de a reuşi să ies din stomacul tău şi de a mă sădi între plămânii tăi. O să rămân acolo o vreme, o să mă dezvolt, o să cresc în tine, o să tot cresc.
Da, o să crească, să ştii. Neaşteptat de mult pentru un purice care la început a fost ...cât un purice. O să crească până când o să ajungi mai grasă decât cea mai grasă grasă din cauză că puricele o să tot crească în tine. Şi într-o zi n-o să-ţi mai ajungă pielea, pentru că se va fi întins atât de mult din cauza puricelui. Şi în ziua aia, o să pocneşti, Ioana. O să pocneşti, Maria Iuliana. Roxana, o să pocneşti. O să pocneşti din degete, nu te speria. Nu vă speriaţi. Fetelor!
Degeaba te mişti ca într-un dans în faţa mea. Degeaba zbori pe muzica şi stai cu braţele deschise; spre cer, spre mine, spre oricine. Degeaba eşti firavă. Ţi-am spus deja că degeaba aluneci în chip de nisip într-o clepsidră goală mereu, eşti la corida de sezon şi de fapt nu eşti nisip. Nu am vrut să-ţi spun, dar eşti un taur, Ioana. M-ai auzit bine, Irina Corina. Eşti un taur şi toţi au venit aici ca să vadă pe unde ţâşneşte sângele mai frumos din tine. Aşa că nu-ţi mai îndoi coatele, nu te mai legăna, aici nu se dansează.
Ţi-ai lăsat şi unghiile lungi. Credeai că poţi să te aperi? De mine? Sau le-ai lăsat să crească doar ca să-ţi pară degetele mai lungi? Degeaba ai mâini frumoase, de ce nu înţelegi Bianca? Tu nu ai degete, ai copite, o dată şi pentru totdeauna. Nu te ascunde printre sălcii şi nu merge cu ochii plecaţi. Nu purta ochelari de soare iarna. Eşti cine ai vrut să fii.

Ce flori minunate ai în păr! Să fie oare cu putinţă ... sunt crini?

Moment apoteotic

Când mi-am intors buzunarele pe dos

Și m-am uitat mai bine la materialul ros 

După ce am scăpat de ideile preconcepute 

Si nu mi-a mai păsat de lucrurile neştiute

Înainte să-mi pun ochelarii bine pe nas

Și inainte să mai fac vreun pas, 

Exact când bătea vântul mai tare 

Dar când cerul incă mai zâmbea cu soare,

Când vrăbiuţa s-a oprit din ciripit

Și copilul gras din chicotit,

După ce pe un alt copil gras l-a ciupit,

Când acesta din urmă a râgâit, 

Am găsit o hârtie mototolită

Prin materialul ros rătăcită, 

O hârtie goală, verde,

Nu mi-a venit a crede!

Pe lângă hârtie a mai apărut

Un mamut.

Apoi, dupa ce am facut un pas

Și după ce mi-am pus ochelarii mai bine pe nas,

M-am mai uitat o dată la mamut, 

Și mi-a venit să strănut. 

Mâine și poimâine

Stă Lupu pe un scaun, singuratic într-o cameră singuratică și nu se uită la nimic, se uită în gol și nu gândește, are mintea limpede. Își mai așterne fața în pumni din când în când și din când în când pune palma pe podea și mângâie covorul. Că ajunge la covor, stă într-un fel de balansoar și e solid, chiar gras; atât de gras că materialul aproape atinge covorul. Transpiră de parcă ar fi vară și pe față i se preling picături de transpirație ca lacrimile. Dar sunt și lacrimi așa că nici nu se mai disting. Ar putea la fel de bine să fie picături de ploaie din norul de apartament pe care îl are în loc de lustră de fapt.
E bogat Lupu, stă într-o casă imensă, are și ajutoare. Vine Nina să-i aducă un ceai acum, pe vremea asta cumplită. Norii din sufragerie încep să creeze probleme, ar fi cazul să se întoarcă și cu o găleată. Șchiopătează parcă, sau îi tremură mâinile pe tavă. 'Poftiți, cu fructe de padure' 'Ce, Nina? Pleacă.'Și pleacă. Rămâne Lupu iar singur în sufrageria udă, singuratic din nou în sufragerie, singur. Și se gândește Lupu, ce să schimbe, cum să facă, ce-a făcut, ce să facă. Până la urmă începe să fulgere și Nina să se îngrijoreze. Șterge din bălți, freacă la parchet, acum că n-o mai gonește, dar parcă degeaba. Se întorc norii, dacă pleacă și dacă nu, își cheamă și alți prieteni.
Lupu n-are răspunsuri și crede că e din cauza Ninei, că în loc să-i vină lui se duc la ea, pentru că e și ea în cameră. Așa că începe să o bată, își scoate cureaua și vrea să-i dea peste picioare dar o nimerește în cap și îi sar doi dinți din gură. Știrbă și cu sânge pe bărbie, pleacă din nou - se duce să aprindă soba de data asta. Dar știrbă și cu sânge pe ea, Lupu a avut dreptate, i-a furat răspunsurile, știe ce să facă și cu ce-a greșit. Închide ochii și vede ca-ntr-un vis Nina în bucătărie cum a uitat Lupu să-și ia copilul de la școală și cum nici o floare nu i-a luat soției de ziua ei. Floare ca floare dar nici un la mulți ani, nimic.
Acum Lupu e în pragul divorțului și Nina știe tot, vede tot ce s-a întâmplat, că era în sufragerie când a bătut-o Lupu cu cureaua, când i-a furat gândurile. Nici nu e supărată că a bătut-o, se simte vinovată chiar. Are un șorț alb, care nu e proaspăt spălat și de fapt e îngălbenit pe la margini. Vrea să-l ajute pe Lupu și se duce din nou în sufragerie unde acum e viscol. Trece cu greu de troienele de la ușă și acum mai are puțin și ajunge la Lupu, care e încă pe scaun, nemișcat, cu nasul roșu, așteptând de parcă fiecare fulg îi face bine; de parcă fiecare fulg îl ajută câte puțin să-și dea seama ce să facă pentru a face din nou totul bine. A ajuns Nina la scaun și vrea să-i ia pumnul lui Lupu în palmă, să-i zâmbească și să-i spună că totul va fi bine, că-l cunoaște și că pot vorbi în bucătărie, da, să meargă în bucătărie că acolo e bine, e uscat, și poate să-i facă ceai de mentă dacă nu-i place de fructe de pădure. Dar Lupu, cu fulgi de zăpadă în sprâncene, se încruntă și din nou vrea să o bată. Se uită ca turbat la ea și parcă nu știe cum să o atace. E înțepenit de frig și aproape îngropat, dar foarte amenințător. Mintea-i este tot goală, n-are soluții, n-are perspectivă, n-are context și e convins că totul se întâmplă din cauza Ninei. Așa că până la urmă se ridică din balansoarul confortabil, o ia pe Nina de mână și o izbește cu umărul de perete. I-a dizlocat umărul și săraca acum încearcă să scape dar e prea târziu și viscolul oricum o ține pe loc. Lupu face găuri în zăpadă cu picioarele, se duce la Nina și țipă la ea; îi spune să înțeleagă, să nu-l mai deranjeze, că o să-i facă și mai mult rău. Și dintr-o dată Nina deschide ochii larg, până aproape nu mai are pleoape și vede cum o să moară Lupu, cum se plimbă într-o grădină și se apleacă să miroasă un trandafir, dar o gâză i se urcă pe deget și încearcă să scape de ea că nu-i plac insectele de nici o culoare, dar nu e atent și se împiedică de un ghiveci. Cade și un lemn care iese din pământ, pe care se cățăra un pui de pom i se înfige chiar în inimă. Cu ochii larg deschiși vede Nina ziarul din mâna lui Lupu, în grădină, din data de 10 noiembrie. Încă n-a clipit. Lupu moare pe cale accidentală vede ea, cu ochii larg deschiși, din voința nimănui, fără motiv, dintr-o prostie monumentală.
Închide Nina ochii și își spune că mâine totul se va termina. Sau va începe să se termine.
Și când a plâns la înmormântarea lui Lupu și-a spus același lucru. Și-n ziua următoare la fel. Până când chiar s-a terminat. Și după ce s-a terminat și-a zis că poate o să înceapă din nou, așa că în ziua ce a urmat a putut să zică din nou același lucru, că va urma să înceapă să se termine.