vineri, 8 iulie 2011

Dacă eram pelican aveam cercei albaştri

Svetlana este o fată aschilambică, îi ies umerii în afară, dar este atât de frumoasă. Are ochii mari şi negri, picioarele strâmbe şi degetele scurte. Nu prea se pricepe ea să mănânce cu trei rânduri de tacâmuri sau să îşi pună şervetul în poală la restaurant. Bea bere aproape zilnic şi fumează atât de mult încât în orice clipă te-ai putea aştepta să-i iasă fum din urechi, sau din palme, pe nas, prin tălpi, prin pori. Este mereu într-o ceaţă continuă, la propriu şi la figurat. Singurul lucru care mă deranjează la Svetlana este că mănâncă cu gura deschisă. La naiba, mereu îi zic că aud bucăţelele de carne cum se zbat în gura ei, dar nu mă ascultă. O văd cum îndeasă mâncare în gură şi începe să vorbească, apoi încerc din răsputeri să atenuez aterizarea unui fragment de roşie sau de pui pe pielea mea fină. Pielea mea de catifea, mânjită de mâncarea ei amestecată cu salivă! Ce oroare!
Într-o bună zi, o zi caldă, cu soarele roşu, m-am hotărât că aşa ceva nu se mai poate. Venise vremea ca Svetlana să înveţe bunele maniere. Am pus-o să meargă cu dicţionarul pe cap. Nici nu ştiu cum să povestesc ceea ce a urmat. Eram în camera mea. S-a împiedicat de un scaun cu un picior, la următorul pas s-a lovit cu celălalt de şifonier, apoi a pocnit peretele cu capul în timp ce ateriza în şpagat. Mâna stânga a reuşit să şi-o rupă, iar dreapta i-a rămas blocată între două rafturi din şifonier.
Ne-am uitat una la alta timp de 5 minute fără să ne spunem nimic. Amândouă am rămas ţintuite locului. Mâinile, picioarele, capul, ca mâinile, picioarele şi capul; dar peretele meu? Peretele meu nu avea să mai fie la fel niciodată.
Una peste alta, Svetlana a redevenit întreagă şi complet funcţională în scurt timp, dar ceva părea schimbat la ea. Parcă devenise conştientă de faptul că trebuie să mestece cu gura închisă. Deseori de atunci mi se părea chiar că încearcă să facă acest lucru. Degeaba însă, căci tot îmi cădeau codiţe de peşte din păr când ajungeam acasă, frunzuliţe de pătrunjel, sau punctuleţe de grăsime din salamul de sibiu pe care îl îndrăgea atât de mult.
De ziua mea mi-a cerut o pereche de cercei albaştri. Că am fost uimită este puţin spus. 'Nu' i-am răspuns. 'Cum adică?' m-a întrebat. 'Cum adică cum adică?' apoi nervoasă a întins arătătorul ei scurt scurt spre tabloul de deasupra patului şi a cerut o explicaţie. Tabloul înfăţişa un pelican ce îşi lua zborul de pe Clădirea Operei din Sydney. Pelicanul avea cercei albaştri. Mari şi rotunzi cât două cepe.
'El are voie să îi poarte. Are tot dreptul să mănânce cu gură deschisă, este animal.' i-am spus.
Voia să-mi zică 'ia mai du-te dracu''; sunt sigură, dar nu a apucat, căci în secundele următoare s-a transformat într-un pelican sub ochii mei. A zburat spre tablou, l-a ciugulit cu tact şi a furat cerceii albaştri.
Am rămas în continuare bună prietenă cu Svetlana, chiar şi după transformarea ei, însă nu a mai trecut o zi de atunci în care să mestece cu gura deschisă.
Chiar şi pelicanii pot mânca cu gura închisă! Tu, Svetlana de ce nu ai putut?