Supă la plic

Degeaba ai tu flori în păr. Ce sunt ăia, crini? Degeaba, Ioana, Andreea, Ana, Cristina, Sânziana, Elena, Irina, Maria, Miruna. Degeaba, că tot o să arunc în tine cu bulgări de nămol, o să-ţi rup rochiţa aia aşa frumoasă, rochiţa minunată albă de sub care îţi ies picioarele subţiri albe; bietele picioare, o să fie pline de julituri, imediat, aşteaptă doar, o să te întrebe toţi dacă te urcai des în copaci când erai mică. O să-ţi deplasez rotula cum ştiu eu mai bine şi probabil că o să-ţi rup şi tibia. Cel puţin tibia. Păr frumos şi moale, ondulat peste umeri blond şi des. Cu crini în păr. Degeaba ai crini în păr!
Într-o seară o să mă transform în purice fermecat şi o să sar în paharul tău cu lapte cald de dinainte de culcare şi tu o să bei şi o să mă înghiţi. Eu voi fi un purice magic aşa că voi avea orice putere voi vrea. Voi vrea să am puterea de a reuşi să ies din stomacul tău şi de a mă sădi între plămânii tăi. O să rămân acolo o vreme, o să mă dezvolt, o să cresc în tine, o să tot cresc.
Da, o să crească, să ştii. Neaşteptat de mult pentru un purice care la început a fost ...cât un purice. O să crească până când o să ajungi mai grasă decât cea mai grasă grasă din cauză că puricele o să tot crească în tine. Şi într-o zi n-o să-ţi mai ajungă pielea, pentru că se va fi întins atât de mult din cauza puricelui. Şi în ziua aia, o să pocneşti, Ioana. O să pocneşti, Maria Iuliana. Roxana, o să pocneşti. O să pocneşti din degete, nu te speria. Nu vă speriaţi. Fetelor!
Degeaba te mişti ca într-un dans în faţa mea. Degeaba zbori pe muzica şi stai cu braţele deschise; spre cer, spre mine, spre oricine. Degeaba eşti firavă. Ţi-am spus deja că degeaba aluneci în chip de nisip într-o clepsidră goală mereu, eşti la corida de sezon şi de fapt nu eşti nisip. Nu am vrut să-ţi spun, dar eşti un taur, Ioana. M-ai auzit bine, Irina Corina. Eşti un taur şi toţi au venit aici ca să vadă pe unde ţâşneşte sângele mai frumos din tine. Aşa că nu-ţi mai îndoi coatele, nu te mai legăna, aici nu se dansează.
Ţi-ai lăsat şi unghiile lungi. Credeai că poţi să te aperi? De mine? Sau le-ai lăsat să crească doar ca să-ţi pară degetele mai lungi? Degeaba ai mâini frumoase, de ce nu înţelegi Bianca? Tu nu ai degete, ai copite, o dată şi pentru totdeauna. Nu te ascunde printre sălcii şi nu merge cu ochii plecaţi. Nu purta ochelari de soare iarna. Eşti cine ai vrut să fii.

Ce flori minunate ai în păr! Să fie oare cu putinţă ... sunt crini?

Moment apoteotic

Când mi-am intors buzunarele pe dos

Și m-am uitat mai bine la materialul ros 

După ce am scăpat de ideile preconcepute 

Si nu mi-a mai păsat de lucrurile neştiute

Înainte să-mi pun ochelarii bine pe nas

Și inainte să mai fac vreun pas, 

Exact când bătea vântul mai tare 

Dar când cerul incă mai zâmbea cu soare,

Când vrăbiuţa s-a oprit din ciripit

Și copilul gras din chicotit,

După ce pe un alt copil gras l-a ciupit,

Când acesta din urmă a râgâit, 

Am găsit o hârtie mototolită

Prin materialul ros rătăcită, 

O hârtie goală, verde,

Nu mi-a venit a crede!

Pe lângă hârtie a mai apărut

Un mamut.

Apoi, dupa ce am facut un pas

Și după ce mi-am pus ochelarii mai bine pe nas,

M-am mai uitat o dată la mamut, 

Și mi-a venit să strănut. 

Mâine și poimâine

Stă Lupu pe un scaun, singuratic într-o cameră singuratică și nu se uită la nimic, se uită în gol și nu gândește, are mintea limpede. Își mai așterne fața în pumni din când în când și din când în când pune palma pe podea și mângâie covorul. Că ajunge la covor, stă într-un fel de balansoar și e solid, chiar gras; atât de gras că materialul aproape atinge covorul. Transpiră de parcă ar fi vară și pe față i se preling picături de transpirație ca lacrimile. Dar sunt și lacrimi așa că nici nu se mai disting. Ar putea la fel de bine să fie picături de ploaie din norul de apartament pe care îl are în loc de lustră de fapt.
E bogat Lupu, stă într-o casă imensă, are și ajutoare. Vine Nina să-i aducă un ceai acum, pe vremea asta cumplită. Norii din sufragerie încep să creeze probleme, ar fi cazul să se întoarcă și cu o găleată. Șchiopătează parcă, sau îi tremură mâinile pe tavă. 'Poftiți, cu fructe de padure' 'Ce, Nina? Pleacă.'Și pleacă. Rămâne Lupu iar singur în sufrageria udă, singuratic din nou în sufragerie, singur. Și se gândește Lupu, ce să schimbe, cum să facă, ce-a făcut, ce să facă. Până la urmă începe să fulgere și Nina să se îngrijoreze. Șterge din bălți, freacă la parchet, acum că n-o mai gonește, dar parcă degeaba. Se întorc norii, dacă pleacă și dacă nu, își cheamă și alți prieteni.
Lupu n-are răspunsuri și crede că e din cauza Ninei, că în loc să-i vină lui se duc la ea, pentru că e și ea în cameră. Așa că începe să o bată, își scoate cureaua și vrea să-i dea peste picioare dar o nimerește în cap și îi sar doi dinți din gură. Știrbă și cu sânge pe bărbie, pleacă din nou - se duce să aprindă soba de data asta. Dar știrbă și cu sânge pe ea, Lupu a avut dreptate, i-a furat răspunsurile, știe ce să facă și cu ce-a greșit. Închide ochii și vede ca-ntr-un vis Nina în bucătărie cum a uitat Lupu să-și ia copilul de la școală și cum nici o floare nu i-a luat soției de ziua ei. Floare ca floare dar nici un la mulți ani, nimic.
Acum Lupu e în pragul divorțului și Nina știe tot, vede tot ce s-a întâmplat, că era în sufragerie când a bătut-o Lupu cu cureaua, când i-a furat gândurile. Nici nu e supărată că a bătut-o, se simte vinovată chiar. Are un șorț alb, care nu e proaspăt spălat și de fapt e îngălbenit pe la margini. Vrea să-l ajute pe Lupu și se duce din nou în sufragerie unde acum e viscol. Trece cu greu de troienele de la ușă și acum mai are puțin și ajunge la Lupu, care e încă pe scaun, nemișcat, cu nasul roșu, așteptând de parcă fiecare fulg îi face bine; de parcă fiecare fulg îl ajută câte puțin să-și dea seama ce să facă pentru a face din nou totul bine. A ajuns Nina la scaun și vrea să-i ia pumnul lui Lupu în palmă, să-i zâmbească și să-i spună că totul va fi bine, că-l cunoaște și că pot vorbi în bucătărie, da, să meargă în bucătărie că acolo e bine, e uscat, și poate să-i facă ceai de mentă dacă nu-i place de fructe de pădure. Dar Lupu, cu fulgi de zăpadă în sprâncene, se încruntă și din nou vrea să o bată. Se uită ca turbat la ea și parcă nu știe cum să o atace. E înțepenit de frig și aproape îngropat, dar foarte amenințător. Mintea-i este tot goală, n-are soluții, n-are perspectivă, n-are context și e convins că totul se întâmplă din cauza Ninei. Așa că până la urmă se ridică din balansoarul confortabil, o ia pe Nina de mână și o izbește cu umărul de perete. I-a dizlocat umărul și săraca acum încearcă să scape dar e prea târziu și viscolul oricum o ține pe loc. Lupu face găuri în zăpadă cu picioarele, se duce la Nina și țipă la ea; îi spune să înțeleagă, să nu-l mai deranjeze, că o să-i facă și mai mult rău. Și dintr-o dată Nina deschide ochii larg, până aproape nu mai are pleoape și vede cum o să moară Lupu, cum se plimbă într-o grădină și se apleacă să miroasă un trandafir, dar o gâză i se urcă pe deget și încearcă să scape de ea că nu-i plac insectele de nici o culoare, dar nu e atent și se împiedică de un ghiveci. Cade și un lemn care iese din pământ, pe care se cățăra un pui de pom i se înfige chiar în inimă. Cu ochii larg deschiși vede Nina ziarul din mâna lui Lupu, în grădină, din data de 10 noiembrie. Încă n-a clipit. Lupu moare pe cale accidentală vede ea, cu ochii larg deschiși, din voința nimănui, fără motiv, dintr-o prostie monumentală.
Închide Nina ochii și își spune că mâine totul se va termina. Sau va începe să se termine.
Și când a plâns la înmormântarea lui Lupu și-a spus același lucru. Și-n ziua următoare la fel. Până când chiar s-a terminat. Și după ce s-a terminat și-a zis că poate o să înceapă din nou, așa că în ziua ce a urmat a putut să zică din nou același lucru, că va urma să înceapă să se termine.

V-ați uns pe suflet in ultimul timp?

Da, cu unt de arahide. A fost minunat, mi-am hidratat sufletul, o grozăvenie. A doua zi am avut un suflet ca un fund de bebeluș. Au dispărut punctele negre toate, a fost un nou început.
Ce mai faceți, cu ce vă mai ocupați? Vă place peștele? Dar adevărul? Știința, muzica? Hai, spuneți-mi și mie, ce vă unge pe voi pe suflet?
Un tiramisu? Sau un tablou frumos, sau o casă cu piscină? Vă ofer variante, că voi nu vorbiți, tăceți mereu, va place liniștea. CE E CU ATÂTA LINIȘTE ?! Zgomotul nu vă unge suflețelul chiar deloc? Urlete și țipete. Nu zbiară nimeni, chiar și șoapta e prea zgomotoasă.
Să păstrăm sufletele la borcan,nu, acolo în cămară pe raftul cel mai de sus. Nu ajunge nimeni la raftul ăla, doar știți prea bine. Și nu se duce nimeni după scaunul din bucătărie ca să se urce pe el ca să se întindă să ... Nu, ce naiba. Nu se întâmplă. Lăsați, că acolo se mai pune și praf, un strat protector, să crească interesul și curiozitatea. O barieră cu care veți putea testa gradul de determinare al celor care vor avea curajul să scoată până la urmă capacul ăla nenorocit, înțepenit și ruginit. Puținii concurenți la jocul sufletului vostru care vă vor depăși barierele, ca sa descopere un miros de putrefacție si nori de tristeți sufletești care și-ar fi dorit să evadeze mai repede. Așteptați vă rog până se anunță marele câștigător, aveți răbdare. Oricum sufletul e nemuritor nu? Mai e timp. Avem morminte, avem pământ, unde vă grăbiți?
Liniștiți-vă, oameni buni și așezați-vă pe o canapea, frumos, cu capul între perne, uitați-vă pe geam la vrăbiuțe cât mai sunt, masați-vă picioarele, respirați și nu încetați să va gândiți la crema cu arahide! Face bine! Și în ultimă instanță, să nu uităm - zgomotul deranjează.
Acestea fiind spuse, consider că am trecut de prima etapă. Vă iau repede, că vă simt plictisiți. Cu certitudinea/incertitudinea cum stați? Piticeii de la mansardă? Adio și-un praz verde! După ce v-ați hotărât să urlați, să zbierați cu toată ființa până în momentul în care v-ați simțit corzile vocale cum vă ies pe nas, ar trebui să știți că acela este fix momentul când totul ar trebui să devină certitudine. Ai zbierat, nu mai poți să spui același lucru în șoaptă. Și dacă spui ce ai de zis întâi în șoaptă, nu mai merge să urli dup-aia același lucru, că oricum lumea e mai atentă la tine când vorbești în șoaptă. Iși coboară toți vocile să te audă pe tine; își ciulesc urechile la tine, omuleț cu vocea tremurândă de pe ultimul scaun din sală. Ce-ai spus? Ce? Vorbește mai tare, am prins 4 cuvinte și ideea generală, dar cum anume și prin ce procedeee ți-ai exprimat concepțiile? Incertitudinea se mișcă în bătăi de vânt și doar te păcălește . Te lasă să crezi că mai poate fi și altfel, când însă asta nu se poate, că nu poți opri materia în loc. Ce ai e scris pe hârtie, pe ochi, sau pe creier, pe copaci, pe cer cu litere din norișori, sau pe asfalt cu cretă, cu var, cu vopsea acrilica dacă vreți, sau cu... eu știu, suc de portocale. Aia e ce ai și e cert pentru tine. Mă unge pe suflet când îmi spuneți că certitudinea mea e o porcărie.
Mai departe, căței sau pisici? Ce vă unge pe suflet? Un rottweiler mic? Spuneți cățeii, va rog căței. Dar da, punctul trei- iluzii, speranțe, chestii de-astea? Mutați zile negre în locuri exotice, cu palmieri și nisip cald sub tălpi, zile de concediu fără sfârșit unde savurați cu ochi 'larg inchisi' raze de soare care vă trec prin haine, prin piele și țesuturi? Raze de soare care se duc direct la inimă? Vă ungeți pe suflet cu ele?

Vă lingeți pe degete apoi?

Acoustic Ladyland- Road of Bones