Degeaba ai tu flori în păr. Ce sunt ăia, crini? Degeaba, Ioana, Andreea, Ana, Cristina, Sânziana, Elena, Irina, Maria, Miruna. Degeaba, că tot o să arunc în tine cu bulgări de nămol, o să-ţi rup rochiţa aia aşa frumoasă, rochiţa minunată albă de sub care îţi ies picioarele subţiri albe; bietele picioare, o să fie pline de julituri, imediat, aşteaptă doar, o să te întrebe toţi dacă te urcai des în copaci când erai mică. O să-ţi deplasez rotula cum ştiu eu mai bine şi probabil că o să-ţi rup şi tibia. Cel puţin tibia. Păr frumos şi moale, ondulat peste umeri blond şi des. Cu crini în păr. Degeaba ai crini în păr!
Într-o seară o să mă transform în purice fermecat şi o să sar în paharul tău cu lapte cald de dinainte de culcare şi tu o să bei şi o să mă înghiţi. Eu voi fi un purice magic aşa că voi avea orice putere voi vrea. Voi vrea să am puterea de a reuşi să ies din stomacul tău şi de a mă sădi între plămânii tăi. O să rămân acolo o vreme, o să mă dezvolt, o să cresc în tine, o să tot cresc.
Da, o să crească, să ştii. Neaşteptat de mult pentru un purice care la început a fost ...cât un purice. O să crească până când o să ajungi mai grasă decât cea mai grasă grasă din cauză că puricele o să tot crească în tine. Şi într-o zi n-o să-ţi mai ajungă pielea, pentru că se va fi întins atât de mult din cauza puricelui. Şi în ziua aia, o să pocneşti, Ioana. O să pocneşti, Maria Iuliana. Roxana, o să pocneşti. O să pocneşti din degete, nu te speria. Nu vă speriaţi. Fetelor!
Degeaba te mişti ca într-un dans în faţa mea. Degeaba zbori pe muzica şi stai cu braţele deschise; spre cer, spre mine, spre oricine. Degeaba eşti firavă. Ţi-am spus deja că degeaba aluneci în chip de nisip într-o clepsidră goală mereu, eşti la corida de sezon şi de fapt nu eşti nisip. Nu am vrut să-ţi spun, dar eşti un taur, Ioana. M-ai auzit bine, Irina Corina. Eşti un taur şi toţi au venit aici ca să vadă pe unde ţâşneşte sângele mai frumos din tine. Aşa că nu-ţi mai îndoi coatele, nu te mai legăna, aici nu se dansează.
Ţi-ai lăsat şi unghiile lungi. Credeai că poţi să te aperi? De mine? Sau le-ai lăsat să crească doar ca să-ţi pară degetele mai lungi? Degeaba ai mâini frumoase, de ce nu înţelegi Bianca? Tu nu ai degete, ai copite, o dată şi pentru totdeauna. Nu te ascunde printre sălcii şi nu merge cu ochii plecaţi. Nu purta ochelari de soare iarna. Eşti cine ai vrut să fii.
Ce flori minunate ai în păr! Să fie oare cu putinţă ... sunt crini?
luni, 5 decembrie 2011
vineri, 18 noiembrie 2011
Moment apoteotic
Când mi-am intors buzunarele pe dos
Și m-am uitat mai bine la materialul ros
După ce am scăpat de ideile preconcepute
Si nu mi-a mai păsat de lucrurile neştiute
Înainte să-mi pun ochelarii bine pe nas
Și inainte să mai fac vreun pas,
Exact când bătea vântul mai tare
Dar când cerul incă mai zâmbea cu soare,
Când vrăbiuţa s-a oprit din ciripit
Și copilul gras din chicotit,
După ce pe un alt copil gras l-a ciupit,
Când acesta din urmă a râgâit,
Am găsit o hârtie mototolită
Prin materialul ros rătăcită,
O hârtie goală, verde,
Nu mi-a venit a crede!
Pe lângă hârtie a mai apărut
Un mamut.
Apoi, dupa ce am facut un pas
Și după ce mi-am pus ochelarii mai bine pe nas,
M-am mai uitat o dată la mamut,
Și mi-a venit să strănut.
marți, 8 noiembrie 2011
Mâine și poimâine
Stă Lupu pe un scaun, singuratic într-o cameră singuratică și nu se uită la nimic, se uită în gol și nu gândește, are mintea limpede. Își mai așterne fața în pumni din când în când și din când în când pune palma pe podea și mângâie covorul. Că ajunge la covor, stă într-un fel de balansoar și e solid, chiar gras; atât de gras că materialul aproape atinge covorul. Transpiră de parcă ar fi vară și pe față i se preling picături de transpirație ca lacrimile. Dar sunt și lacrimi așa că nici nu se mai disting. Ar putea la fel de bine să fie picături de ploaie din norul de apartament pe care îl are în loc de lustră de fapt.
E bogat Lupu, stă într-o casă imensă, are și ajutoare. Vine Nina să-i aducă un ceai acum, pe vremea asta cumplită. Norii din sufragerie încep să creeze probleme, ar fi cazul să se întoarcă și cu o găleată. Șchiopătează parcă, sau îi tremură mâinile pe tavă. 'Poftiți, cu fructe de padure' 'Ce, Nina? Pleacă.'Și pleacă. Rămâne Lupu iar singur în sufrageria udă, singuratic din nou în sufragerie, singur. Și se gândește Lupu, ce să schimbe, cum să facă, ce-a făcut, ce să facă. Până la urmă începe să fulgere și Nina să se îngrijoreze. Șterge din bălți, freacă la parchet, acum că n-o mai gonește, dar parcă degeaba. Se întorc norii, dacă pleacă și dacă nu, își cheamă și alți prieteni.
Lupu n-are răspunsuri și crede că e din cauza Ninei, că în loc să-i vină lui se duc la ea, pentru că e și ea în cameră. Așa că începe să o bată, își scoate cureaua și vrea să-i dea peste picioare dar o nimerește în cap și îi sar doi dinți din gură. Știrbă și cu sânge pe bărbie, pleacă din nou - se duce să aprindă soba de data asta. Dar știrbă și cu sânge pe ea, Lupu a avut dreptate, i-a furat răspunsurile, știe ce să facă și cu ce-a greșit. Închide ochii și vede ca-ntr-un vis Nina în bucătărie cum a uitat Lupu să-și ia copilul de la școală și cum nici o floare nu i-a luat soției de ziua ei. Floare ca floare dar nici un la mulți ani, nimic.
Acum Lupu e în pragul divorțului și Nina știe tot, vede tot ce s-a întâmplat, că era în sufragerie când a bătut-o Lupu cu cureaua, când i-a furat gândurile. Nici nu e supărată că a bătut-o, se simte vinovată chiar. Are un șorț alb, care nu e proaspăt spălat și de fapt e îngălbenit pe la margini. Vrea să-l ajute pe Lupu și se duce din nou în sufragerie unde acum e viscol. Trece cu greu de troienele de la ușă și acum mai are puțin și ajunge la Lupu, care e încă pe scaun, nemișcat, cu nasul roșu, așteptând de parcă fiecare fulg îi face bine; de parcă fiecare fulg îl ajută câte puțin să-și dea seama ce să facă pentru a face din nou totul bine. A ajuns Nina la scaun și vrea să-i ia pumnul lui Lupu în palmă, să-i zâmbească și să-i spună că totul va fi bine, că-l cunoaște și că pot vorbi în bucătărie, da, să meargă în bucătărie că acolo e bine, e uscat, și poate să-i facă ceai de mentă dacă nu-i place de fructe de pădure. Dar Lupu, cu fulgi de zăpadă în sprâncene, se încruntă și din nou vrea să o bată. Se uită ca turbat la ea și parcă nu știe cum să o atace. E înțepenit de frig și aproape îngropat, dar foarte amenințător. Mintea-i este tot goală, n-are soluții, n-are perspectivă, n-are context și e convins că totul se întâmplă din cauza Ninei. Așa că până la urmă se ridică din balansoarul confortabil, o ia pe Nina de mână și o izbește cu umărul de perete. I-a dizlocat umărul și săraca acum încearcă să scape dar e prea târziu și viscolul oricum o ține pe loc. Lupu face găuri în zăpadă cu picioarele, se duce la Nina și țipă la ea; îi spune să înțeleagă, să nu-l mai deranjeze, că o să-i facă și mai mult rău. Și dintr-o dată Nina deschide ochii larg, până aproape nu mai are pleoape și vede cum o să moară Lupu, cum se plimbă într-o grădină și se apleacă să miroasă un trandafir, dar o gâză i se urcă pe deget și încearcă să scape de ea că nu-i plac insectele de nici o culoare, dar nu e atent și se împiedică de un ghiveci. Cade și un lemn care iese din pământ, pe care se cățăra un pui de pom i se înfige chiar în inimă. Cu ochii larg deschiși vede Nina ziarul din mâna lui Lupu, în grădină, din data de 10 noiembrie. Încă n-a clipit. Lupu moare pe cale accidentală vede ea, cu ochii larg deschiși, din voința nimănui, fără motiv, dintr-o prostie monumentală.
Închide Nina ochii și își spune că mâine totul se va termina. Sau va începe să se termine.
Și când a plâns la înmormântarea lui Lupu și-a spus același lucru. Și-n ziua următoare la fel. Până când chiar s-a terminat. Și după ce s-a terminat și-a zis că poate o să înceapă din nou, așa că în ziua ce a urmat a putut să zică din nou același lucru, că va urma să înceapă să se termine.
E bogat Lupu, stă într-o casă imensă, are și ajutoare. Vine Nina să-i aducă un ceai acum, pe vremea asta cumplită. Norii din sufragerie încep să creeze probleme, ar fi cazul să se întoarcă și cu o găleată. Șchiopătează parcă, sau îi tremură mâinile pe tavă. 'Poftiți, cu fructe de padure' 'Ce, Nina? Pleacă.'Și pleacă. Rămâne Lupu iar singur în sufrageria udă, singuratic din nou în sufragerie, singur. Și se gândește Lupu, ce să schimbe, cum să facă, ce-a făcut, ce să facă. Până la urmă începe să fulgere și Nina să se îngrijoreze. Șterge din bălți, freacă la parchet, acum că n-o mai gonește, dar parcă degeaba. Se întorc norii, dacă pleacă și dacă nu, își cheamă și alți prieteni.
Lupu n-are răspunsuri și crede că e din cauza Ninei, că în loc să-i vină lui se duc la ea, pentru că e și ea în cameră. Așa că începe să o bată, își scoate cureaua și vrea să-i dea peste picioare dar o nimerește în cap și îi sar doi dinți din gură. Știrbă și cu sânge pe bărbie, pleacă din nou - se duce să aprindă soba de data asta. Dar știrbă și cu sânge pe ea, Lupu a avut dreptate, i-a furat răspunsurile, știe ce să facă și cu ce-a greșit. Închide ochii și vede ca-ntr-un vis Nina în bucătărie cum a uitat Lupu să-și ia copilul de la școală și cum nici o floare nu i-a luat soției de ziua ei. Floare ca floare dar nici un la mulți ani, nimic.
Acum Lupu e în pragul divorțului și Nina știe tot, vede tot ce s-a întâmplat, că era în sufragerie când a bătut-o Lupu cu cureaua, când i-a furat gândurile. Nici nu e supărată că a bătut-o, se simte vinovată chiar. Are un șorț alb, care nu e proaspăt spălat și de fapt e îngălbenit pe la margini. Vrea să-l ajute pe Lupu și se duce din nou în sufragerie unde acum e viscol. Trece cu greu de troienele de la ușă și acum mai are puțin și ajunge la Lupu, care e încă pe scaun, nemișcat, cu nasul roșu, așteptând de parcă fiecare fulg îi face bine; de parcă fiecare fulg îl ajută câte puțin să-și dea seama ce să facă pentru a face din nou totul bine. A ajuns Nina la scaun și vrea să-i ia pumnul lui Lupu în palmă, să-i zâmbească și să-i spună că totul va fi bine, că-l cunoaște și că pot vorbi în bucătărie, da, să meargă în bucătărie că acolo e bine, e uscat, și poate să-i facă ceai de mentă dacă nu-i place de fructe de pădure. Dar Lupu, cu fulgi de zăpadă în sprâncene, se încruntă și din nou vrea să o bată. Se uită ca turbat la ea și parcă nu știe cum să o atace. E înțepenit de frig și aproape îngropat, dar foarte amenințător. Mintea-i este tot goală, n-are soluții, n-are perspectivă, n-are context și e convins că totul se întâmplă din cauza Ninei. Așa că până la urmă se ridică din balansoarul confortabil, o ia pe Nina de mână și o izbește cu umărul de perete. I-a dizlocat umărul și săraca acum încearcă să scape dar e prea târziu și viscolul oricum o ține pe loc. Lupu face găuri în zăpadă cu picioarele, se duce la Nina și țipă la ea; îi spune să înțeleagă, să nu-l mai deranjeze, că o să-i facă și mai mult rău. Și dintr-o dată Nina deschide ochii larg, până aproape nu mai are pleoape și vede cum o să moară Lupu, cum se plimbă într-o grădină și se apleacă să miroasă un trandafir, dar o gâză i se urcă pe deget și încearcă să scape de ea că nu-i plac insectele de nici o culoare, dar nu e atent și se împiedică de un ghiveci. Cade și un lemn care iese din pământ, pe care se cățăra un pui de pom i se înfige chiar în inimă. Cu ochii larg deschiși vede Nina ziarul din mâna lui Lupu, în grădină, din data de 10 noiembrie. Încă n-a clipit. Lupu moare pe cale accidentală vede ea, cu ochii larg deschiși, din voința nimănui, fără motiv, dintr-o prostie monumentală.
Închide Nina ochii și își spune că mâine totul se va termina. Sau va începe să se termine.
Și când a plâns la înmormântarea lui Lupu și-a spus același lucru. Și-n ziua următoare la fel. Până când chiar s-a terminat. Și după ce s-a terminat și-a zis că poate o să înceapă din nou, așa că în ziua ce a urmat a putut să zică din nou același lucru, că va urma să înceapă să se termine.
joi, 20 octombrie 2011
V-ați uns pe suflet in ultimul timp?
Da, cu unt de arahide. A fost minunat, mi-am hidratat sufletul, o grozăvenie. A doua zi am avut un suflet ca un fund de bebeluș. Au dispărut punctele negre toate, a fost un nou început.
Ce mai faceți, cu ce vă mai ocupați? Vă place peștele? Dar adevărul? Știința, muzica? Hai, spuneți-mi și mie, ce vă unge pe voi pe suflet?
Un tiramisu? Sau un tablou frumos, sau o casă cu piscină? Vă ofer variante, că voi nu vorbiți, tăceți mereu, va place liniștea. CE E CU ATÂTA LINIȘTE ?! Zgomotul nu vă unge suflețelul chiar deloc? Urlete și țipete. Nu zbiară nimeni, chiar și șoapta e prea zgomotoasă.
Să păstrăm sufletele la borcan,nu, acolo în cămară pe raftul cel mai de sus. Nu ajunge nimeni la raftul ăla, doar știți prea bine. Și nu se duce nimeni după scaunul din bucătărie ca să se urce pe el ca să se întindă să ... Nu, ce naiba. Nu se întâmplă. Lăsați, că acolo se mai pune și praf, un strat protector, să crească interesul și curiozitatea. O barieră cu care veți putea testa gradul de determinare al celor care vor avea curajul să scoată până la urmă capacul ăla nenorocit, înțepenit și ruginit. Puținii concurenți la jocul sufletului vostru care vă vor depăși barierele, ca sa descopere un miros de putrefacție si nori de tristeți sufletești care și-ar fi dorit să evadeze mai repede. Așteptați vă rog până se anunță marele câștigător, aveți răbdare. Oricum sufletul e nemuritor nu? Mai e timp. Avem morminte, avem pământ, unde vă grăbiți?
Liniștiți-vă, oameni buni și așezați-vă pe o canapea, frumos, cu capul între perne, uitați-vă pe geam la vrăbiuțe cât mai sunt, masați-vă picioarele, respirați și nu încetați să va gândiți la crema cu arahide! Face bine! Și în ultimă instanță, să nu uităm - zgomotul deranjează.
Acestea fiind spuse, consider că am trecut de prima etapă. Vă iau repede, că vă simt plictisiți. Cu certitudinea/incertitudinea cum stați? Piticeii de la mansardă? Adio și-un praz verde! După ce v-ați hotărât să urlați, să zbierați cu toată ființa până în momentul în care v-ați simțit corzile vocale cum vă ies pe nas, ar trebui să știți că acela este fix momentul când totul ar trebui să devină certitudine. Ai zbierat, nu mai poți să spui același lucru în șoaptă. Și dacă spui ce ai de zis întâi în șoaptă, nu mai merge să urli dup-aia același lucru, că oricum lumea e mai atentă la tine când vorbești în șoaptă. Iși coboară toți vocile să te audă pe tine; își ciulesc urechile la tine, omuleț cu vocea tremurândă de pe ultimul scaun din sală. Ce-ai spus? Ce? Vorbește mai tare, am prins 4 cuvinte și ideea generală, dar cum anume și prin ce procedeee ți-ai exprimat concepțiile? Incertitudinea se mișcă în bătăi de vânt și doar te păcălește . Te lasă să crezi că mai poate fi și altfel, când însă asta nu se poate, că nu poți opri materia în loc. Ce ai e scris pe hârtie, pe ochi, sau pe creier, pe copaci, pe cer cu litere din norișori, sau pe asfalt cu cretă, cu var, cu vopsea acrilica dacă vreți, sau cu... eu știu, suc de portocale. Aia e ce ai și e cert pentru tine. Mă unge pe suflet când îmi spuneți că certitudinea mea e o porcărie.
Mai departe, căței sau pisici? Ce vă unge pe suflet? Un rottweiler mic? Spuneți cățeii, va rog căței. Dar da, punctul trei- iluzii, speranțe, chestii de-astea? Mutați zile negre în locuri exotice, cu palmieri și nisip cald sub tălpi, zile de concediu fără sfârșit unde savurați cu ochi 'larg inchisi' raze de soare care vă trec prin haine, prin piele și țesuturi? Raze de soare care se duc direct la inimă? Vă ungeți pe suflet cu ele?
Vă lingeți pe degete apoi?
Ce mai faceți, cu ce vă mai ocupați? Vă place peștele? Dar adevărul? Știința, muzica? Hai, spuneți-mi și mie, ce vă unge pe voi pe suflet?
Un tiramisu? Sau un tablou frumos, sau o casă cu piscină? Vă ofer variante, că voi nu vorbiți, tăceți mereu, va place liniștea. CE E CU ATÂTA LINIȘTE ?! Zgomotul nu vă unge suflețelul chiar deloc? Urlete și țipete. Nu zbiară nimeni, chiar și șoapta e prea zgomotoasă.
Să păstrăm sufletele la borcan,nu, acolo în cămară pe raftul cel mai de sus. Nu ajunge nimeni la raftul ăla, doar știți prea bine. Și nu se duce nimeni după scaunul din bucătărie ca să se urce pe el ca să se întindă să ... Nu, ce naiba. Nu se întâmplă. Lăsați, că acolo se mai pune și praf, un strat protector, să crească interesul și curiozitatea. O barieră cu care veți putea testa gradul de determinare al celor care vor avea curajul să scoată până la urmă capacul ăla nenorocit, înțepenit și ruginit. Puținii concurenți la jocul sufletului vostru care vă vor depăși barierele, ca sa descopere un miros de putrefacție si nori de tristeți sufletești care și-ar fi dorit să evadeze mai repede. Așteptați vă rog până se anunță marele câștigător, aveți răbdare. Oricum sufletul e nemuritor nu? Mai e timp. Avem morminte, avem pământ, unde vă grăbiți?
Liniștiți-vă, oameni buni și așezați-vă pe o canapea, frumos, cu capul între perne, uitați-vă pe geam la vrăbiuțe cât mai sunt, masați-vă picioarele, respirați și nu încetați să va gândiți la crema cu arahide! Face bine! Și în ultimă instanță, să nu uităm - zgomotul deranjează.
Acestea fiind spuse, consider că am trecut de prima etapă. Vă iau repede, că vă simt plictisiți. Cu certitudinea/incertitudinea cum stați? Piticeii de la mansardă? Adio și-un praz verde! După ce v-ați hotărât să urlați, să zbierați cu toată ființa până în momentul în care v-ați simțit corzile vocale cum vă ies pe nas, ar trebui să știți că acela este fix momentul când totul ar trebui să devină certitudine. Ai zbierat, nu mai poți să spui același lucru în șoaptă. Și dacă spui ce ai de zis întâi în șoaptă, nu mai merge să urli dup-aia același lucru, că oricum lumea e mai atentă la tine când vorbești în șoaptă. Iși coboară toți vocile să te audă pe tine; își ciulesc urechile la tine, omuleț cu vocea tremurândă de pe ultimul scaun din sală. Ce-ai spus? Ce? Vorbește mai tare, am prins 4 cuvinte și ideea generală, dar cum anume și prin ce procedeee ți-ai exprimat concepțiile? Incertitudinea se mișcă în bătăi de vânt și doar te păcălește . Te lasă să crezi că mai poate fi și altfel, când însă asta nu se poate, că nu poți opri materia în loc. Ce ai e scris pe hârtie, pe ochi, sau pe creier, pe copaci, pe cer cu litere din norișori, sau pe asfalt cu cretă, cu var, cu vopsea acrilica dacă vreți, sau cu... eu știu, suc de portocale. Aia e ce ai și e cert pentru tine. Mă unge pe suflet când îmi spuneți că certitudinea mea e o porcărie.
Mai departe, căței sau pisici? Ce vă unge pe suflet? Un rottweiler mic? Spuneți cățeii, va rog căței. Dar da, punctul trei- iluzii, speranțe, chestii de-astea? Mutați zile negre în locuri exotice, cu palmieri și nisip cald sub tălpi, zile de concediu fără sfârșit unde savurați cu ochi 'larg inchisi' raze de soare care vă trec prin haine, prin piele și țesuturi? Raze de soare care se duc direct la inimă? Vă ungeți pe suflet cu ele?
Vă lingeți pe degete apoi?
duminică, 25 septembrie 2011
vineri, 23 septembrie 2011
joi, 22 septembrie 2011
Despre dor si alte sentimente
Cum umorul deriva din frica, atunci frica urmeaza sa creeze o legatura cu dorul: frica de dor. Nu stii ce este, e alt fel de frica decat cea de caini. Cand te proiectezi in viitor si veszi ca nu vei mai sta niciodata la masa cu omul cu carlionti si rasul zgomotos din fata ta. Niciodata. Iti lasa abonamentul de metrou si cartela de telefon pentru ca nu o sa mai aiba nevoie de ele, pentru ca pleaca pentru totdeauna. Si o bricheta, un desfacator de sticle in forma de picior si o poza cu o pictura de-a lui Michelangelo.
Existenta ceva-ului este prin opusul sau- ce bine e ca am atata tristete incat sa-mi pot imagina cum zbor de fericire cu aripi de bufnita expandate la infinit, cu gura care-mi taie urechile si cu limba pe afara, ca un caine prost care se bucura cand iti aduce batul inapoi.
Va multumesc tuturor pentru aceasta supa de sentimente !!! Ce sa ne mai proiectam in viitor, frica de dor si alte porcarii. Nu - hai sa traim in prezent - mi-a plecat aluna.
Sfarsit
Pa
...muie.
Existenta ceva-ului este prin opusul sau- ce bine e ca am atata tristete incat sa-mi pot imagina cum zbor de fericire cu aripi de bufnita expandate la infinit, cu gura care-mi taie urechile si cu limba pe afara, ca un caine prost care se bucura cand iti aduce batul inapoi.
Va multumesc tuturor pentru aceasta supa de sentimente !!! Ce sa ne mai proiectam in viitor, frica de dor si alte porcarii. Nu - hai sa traim in prezent - mi-a plecat aluna.
Sfarsit
Pa
...muie.
joi, 15 septembrie 2011
Cinci ani şi două luni
-Mami ce-i aia controlizator?
-E un nene care-ţi verifică biletele.
-Aha.
-Şi-ţi cere bani dacă nu ai?
-Da.
-Mulţi?
-Da.
-Câţi?
-E, mulţi.
-1000 de euro?
-Nici chiar aşa.
-Atunci 300 de dolari?
-Mai puţini Rareş, dar tot mulţi.
-O sută de mii?
-Termină. Coborâm, hai!
-E un nene care-ţi verifică biletele.
-Aha.
-Şi-ţi cere bani dacă nu ai?
-Da.
-Mulţi?
-Da.
-Câţi?
-E, mulţi.
-1000 de euro?
-Nici chiar aşa.
-Atunci 300 de dolari?
-Mai puţini Rareş, dar tot mulţi.
-O sută de mii?
-Termină. Coborâm, hai!
miercuri, 14 septembrie 2011
Îngeri
Cum numim specia care priveşte în ochi fără să clipească, pentru o eternitate sau mai multe, care râde cu ochii cu unghiile şi gura, specia care îşi impune să nu fie tristă niciodată? Cred că îngeri, de-aia zic. Şi nu vorbesc aceeaşi limbă. Nici nu trebuie să vorbească pentru a vorbi. Poartă luna pe post de pălărie, ca nişte domni adevăraţi şi când totul lângă ei se prăbuşeşte, stau pe spate cu un pai în gură într-o căruţă trasă de pisici. Dar se prăbuşeşte - şi eu şi îngerii ştim asta dar reciproc ne minţim şi atunci eu sar peste ei acolo, în fân, iau şi eu un pai în gură şi mă prefac că mergem spre soare şi nu spre explozii. Pe un drum cu pietre unde noaptea ne zboară bufniţe pe deasupra capului. Ne place să credem că nu ştim că ştim.
Pisicile aleargă spre locul unde sunt şi ceilalţi, alţi îngeri frumoşi care o să le hrănească cu peşte scăldat în apele cele mai pure ale planetei pentru efortul pe care îl vor fi depus. Şi când se gândesc la peştele acela, cu solzii lucioşi şi sănătoşi, ochii exoftalmici, sinceri şi împietriţi la gândul morţii- unei morţi crude, cu înotătoare perforate de canini de pisică - atunci aleargă şi mai repede. Li se lipesc mustăţile de frunte de la vânt şi se împiedică la o viteză ameţitoare, fără să mai ştie că au o căruţă cu îngeri de tras după ele. Aleargă din ce în ce mai repede să simtă peştele.
Şi eu când mă gândesc la soare măresc pasul. Îl măresc până nu mai pot să îl măresc.
Pisicile aleargă spre locul unde sunt şi ceilalţi, alţi îngeri frumoşi care o să le hrănească cu peşte scăldat în apele cele mai pure ale planetei pentru efortul pe care îl vor fi depus. Şi când se gândesc la peştele acela, cu solzii lucioşi şi sănătoşi, ochii exoftalmici, sinceri şi împietriţi la gândul morţii- unei morţi crude, cu înotătoare perforate de canini de pisică - atunci aleargă şi mai repede. Li se lipesc mustăţile de frunte de la vânt şi se împiedică la o viteză ameţitoare, fără să mai ştie că au o căruţă cu îngeri de tras după ele. Aleargă din ce în ce mai repede să simtă peştele.
Şi eu când mă gândesc la soare măresc pasul. Îl măresc până nu mai pot să îl măresc.
sâmbătă, 27 august 2011
E oră fixă
Fără nici un fel de discuţie cred în orele fixe. Atât de des ne întâlnim încât sunt absolut sigură că cineva mă iubeşte la ora 14:00.
Cred că e bine că pe mine nu trebuie să mă aşteptaţi până când se zguduie pendula, nu?
Cred că e bine că pe mine nu trebuie să mă aşteptaţi până când se zguduie pendula, nu?
vineri, 8 iulie 2011
Dacă eram pelican aveam cercei albaştri
Svetlana este o fată aschilambică, îi ies umerii în afară, dar este atât de frumoasă. Are ochii mari şi negri, picioarele strâmbe şi degetele scurte. Nu prea se pricepe ea să mănânce cu trei rânduri de tacâmuri sau să îşi pună şervetul în poală la restaurant. Bea bere aproape zilnic şi fumează atât de mult încât în orice clipă te-ai putea aştepta să-i iasă fum din urechi, sau din palme, pe nas, prin tălpi, prin pori. Este mereu într-o ceaţă continuă, la propriu şi la figurat. Singurul lucru care mă deranjează la Svetlana este că mănâncă cu gura deschisă. La naiba, mereu îi zic că aud bucăţelele de carne cum se zbat în gura ei, dar nu mă ascultă. O văd cum îndeasă mâncare în gură şi începe să vorbească, apoi încerc din răsputeri să atenuez aterizarea unui fragment de roşie sau de pui pe pielea mea fină. Pielea mea de catifea, mânjită de mâncarea ei amestecată cu salivă! Ce oroare!
Într-o bună zi, o zi caldă, cu soarele roşu, m-am hotărât că aşa ceva nu se mai poate. Venise vremea ca Svetlana să înveţe bunele maniere. Am pus-o să meargă cu dicţionarul pe cap. Nici nu ştiu cum să povestesc ceea ce a urmat. Eram în camera mea. S-a împiedicat de un scaun cu un picior, la următorul pas s-a lovit cu celălalt de şifonier, apoi a pocnit peretele cu capul în timp ce ateriza în şpagat. Mâna stânga a reuşit să şi-o rupă, iar dreapta i-a rămas blocată între două rafturi din şifonier.
Ne-am uitat una la alta timp de 5 minute fără să ne spunem nimic. Amândouă am rămas ţintuite locului. Mâinile, picioarele, capul, ca mâinile, picioarele şi capul; dar peretele meu? Peretele meu nu avea să mai fie la fel niciodată.
Una peste alta, Svetlana a redevenit întreagă şi complet funcţională în scurt timp, dar ceva părea schimbat la ea. Parcă devenise conştientă de faptul că trebuie să mestece cu gura închisă. Deseori de atunci mi se părea chiar că încearcă să facă acest lucru. Degeaba însă, căci tot îmi cădeau codiţe de peşte din păr când ajungeam acasă, frunzuliţe de pătrunjel, sau punctuleţe de grăsime din salamul de sibiu pe care îl îndrăgea atât de mult.
De ziua mea mi-a cerut o pereche de cercei albaştri. Că am fost uimită este puţin spus. 'Nu' i-am răspuns. 'Cum adică?' m-a întrebat. 'Cum adică cum adică?' apoi nervoasă a întins arătătorul ei scurt scurt spre tabloul de deasupra patului şi a cerut o explicaţie. Tabloul înfăţişa un pelican ce îşi lua zborul de pe Clădirea Operei din Sydney. Pelicanul avea cercei albaştri. Mari şi rotunzi cât două cepe.
'El are voie să îi poarte. Are tot dreptul să mănânce cu gură deschisă, este animal.' i-am spus.
Voia să-mi zică 'ia mai du-te dracu''; sunt sigură, dar nu a apucat, căci în secundele următoare s-a transformat într-un pelican sub ochii mei. A zburat spre tablou, l-a ciugulit cu tact şi a furat cerceii albaştri.
Am rămas în continuare bună prietenă cu Svetlana, chiar şi după transformarea ei, însă nu a mai trecut o zi de atunci în care să mestece cu gura deschisă.
Chiar şi pelicanii pot mânca cu gura închisă! Tu, Svetlana de ce nu ai putut?
Într-o bună zi, o zi caldă, cu soarele roşu, m-am hotărât că aşa ceva nu se mai poate. Venise vremea ca Svetlana să înveţe bunele maniere. Am pus-o să meargă cu dicţionarul pe cap. Nici nu ştiu cum să povestesc ceea ce a urmat. Eram în camera mea. S-a împiedicat de un scaun cu un picior, la următorul pas s-a lovit cu celălalt de şifonier, apoi a pocnit peretele cu capul în timp ce ateriza în şpagat. Mâna stânga a reuşit să şi-o rupă, iar dreapta i-a rămas blocată între două rafturi din şifonier.
Ne-am uitat una la alta timp de 5 minute fără să ne spunem nimic. Amândouă am rămas ţintuite locului. Mâinile, picioarele, capul, ca mâinile, picioarele şi capul; dar peretele meu? Peretele meu nu avea să mai fie la fel niciodată.
Una peste alta, Svetlana a redevenit întreagă şi complet funcţională în scurt timp, dar ceva părea schimbat la ea. Parcă devenise conştientă de faptul că trebuie să mestece cu gura închisă. Deseori de atunci mi se părea chiar că încearcă să facă acest lucru. Degeaba însă, căci tot îmi cădeau codiţe de peşte din păr când ajungeam acasă, frunzuliţe de pătrunjel, sau punctuleţe de grăsime din salamul de sibiu pe care îl îndrăgea atât de mult.
De ziua mea mi-a cerut o pereche de cercei albaştri. Că am fost uimită este puţin spus. 'Nu' i-am răspuns. 'Cum adică?' m-a întrebat. 'Cum adică cum adică?' apoi nervoasă a întins arătătorul ei scurt scurt spre tabloul de deasupra patului şi a cerut o explicaţie. Tabloul înfăţişa un pelican ce îşi lua zborul de pe Clădirea Operei din Sydney. Pelicanul avea cercei albaştri. Mari şi rotunzi cât două cepe.
'El are voie să îi poarte. Are tot dreptul să mănânce cu gură deschisă, este animal.' i-am spus.
Voia să-mi zică 'ia mai du-te dracu''; sunt sigură, dar nu a apucat, căci în secundele următoare s-a transformat într-un pelican sub ochii mei. A zburat spre tablou, l-a ciugulit cu tact şi a furat cerceii albaştri.
Am rămas în continuare bună prietenă cu Svetlana, chiar şi după transformarea ei, însă nu a mai trecut o zi de atunci în care să mestece cu gura deschisă.
Chiar şi pelicanii pot mânca cu gura închisă! Tu, Svetlana de ce nu ai putut?
luni, 23 mai 2011
Când mărul a râs de pară
A râs pentru că aşa a fost să fie. Ar fi putut să fie şi invers, dar nu a fost. De aceea, ca şi pară, te rog nu te mai gândi că ar fi putut fi şi invers, pentru că nu contează. Nu a fost aşa.
Oricum, atunci când a râs mărul de pară nu e de parcă s-a crăpat pământul în două, nu i-au căzut frunzele, nu i s-au dilatat fibrele, nu a căzut de pe creangă şi nici nu s-a transformat toată în cotor. Sau în broască. Sau într-un prinţ al întunericului, rău, urât şi prost. Poate, de fapt, ' a râde ' a fost doar un termen evaziv care să exprime ce a făcut mărul. Se poate doar să fi chicotit; orişicum dacă a chicotit nu e de parcă familia de pere a perei ar fi murit dintr-o dată într-o răzătoare. Mai râd şi merele.
Acum că asta e clar, să ne întoarcem- de ce, pentru numele mărului lui Adam te-ai gândi pentru o secundă că para ar fi putut râde de măr?
Oricum, atunci când a râs mărul de pară nu e de parcă s-a crăpat pământul în două, nu i-au căzut frunzele, nu i s-au dilatat fibrele, nu a căzut de pe creangă şi nici nu s-a transformat toată în cotor. Sau în broască. Sau într-un prinţ al întunericului, rău, urât şi prost. Poate, de fapt, ' a râde ' a fost doar un termen evaziv care să exprime ce a făcut mărul. Se poate doar să fi chicotit; orişicum dacă a chicotit nu e de parcă familia de pere a perei ar fi murit dintr-o dată într-o răzătoare. Mai râd şi merele.
Acum că asta e clar, să ne întoarcem- de ce, pentru numele mărului lui Adam te-ai gândi pentru o secundă că para ar fi putut râde de măr?
marți, 3 mai 2011
Bine că eşti tu deştept
Un elefant cu urechile foarte mici stă în faţa ta. Îl vezi?
ŞI CE DACĂ ELEFANŢII AU URECHILE MARI?!
Asta nu înseamnă că nu există.
ŞI CE DACĂ ELEFANŢII AU URECHILE MARI?!
Asta nu înseamnă că nu există.
joi, 14 aprilie 2011
Traseul unei picături de ploaie din Cosmos şi până pe fundul sticlei tale
Plouă şi la ei. Şi durează cât o ridicare de sprânceană să îşi atingă destinaţia şi scopul fiecare picătură din fiecare nor de-acolo, de departe. Ar fi stupid să plouă cu câini şi pisici, cine inventează aşa vorbe? Sau poate plouă cu ce trebuie, de fiecare dată. Dar serios, majoritatea timpului plouă cu apă...
Aşa se face că uneori acea picătură din Marea Nordului care se va evapora, condensa şi elibera din strânsoarea norului pufos de deasupra unei căsuţe de turtă dulce va merge pe un drum stabilit, chiar şi când bate vântul, ajungând ulterior în sticla ta de bere pe care ai lăsat-o undeva goală, pe o masă de lemn. Nu există marjă de eroare, gâtul sticlei va fi prea îngust. Te asigur, va nimeri şi va rămâne pe fundul ei. Nici nu o să se usuce. O să rămână acolo până o să fie luată în braţe de o altă picătură, mai grasă, mai frumoasă, mai sferică şi mai udă, care şi ea o să aştepte un timp până păţeşte acelaşi lucru. Şi aşa mai departe. Încă nu s-a stabilit cu exactitate durata acestui interval de timp. Nu se ştie nici dacă picăturile în cauză sunt fericite împreună, acolo în sticla ta. Personal însă, tind să cred că nu. Ideea este că aceste picături sunt nevoite să fuzioneze. Numai din cauză că ţi-ai lăsat sticla pe masa aia de lemn. (măi creier de găină !)
Nu mai lăsa locuri goale în urma ta.
Şi nu-ţi mai lăsa sticlele pe unde apuci.
Dacă sare vreun animal pe masă şi îţi răstoarnă picăturile? O să se scurgă totul pe piciorul mesei.
Să vedem ce-o să faci ...
Aşa se face că uneori acea picătură din Marea Nordului care se va evapora, condensa şi elibera din strânsoarea norului pufos de deasupra unei căsuţe de turtă dulce va merge pe un drum stabilit, chiar şi când bate vântul, ajungând ulterior în sticla ta de bere pe care ai lăsat-o undeva goală, pe o masă de lemn. Nu există marjă de eroare, gâtul sticlei va fi prea îngust. Te asigur, va nimeri şi va rămâne pe fundul ei. Nici nu o să se usuce. O să rămână acolo până o să fie luată în braţe de o altă picătură, mai grasă, mai frumoasă, mai sferică şi mai udă, care şi ea o să aştepte un timp până păţeşte acelaşi lucru. Şi aşa mai departe. Încă nu s-a stabilit cu exactitate durata acestui interval de timp. Nu se ştie nici dacă picăturile în cauză sunt fericite împreună, acolo în sticla ta. Personal însă, tind să cred că nu. Ideea este că aceste picături sunt nevoite să fuzioneze. Numai din cauză că ţi-ai lăsat sticla pe masa aia de lemn. (măi creier de găină !)
Nu mai lăsa locuri goale în urma ta.
Şi nu-ţi mai lăsa sticlele pe unde apuci.
Dacă sare vreun animal pe masă şi îţi răstoarnă picăturile? O să se scurgă totul pe piciorul mesei.
Să vedem ce-o să faci ...
joi, 7 aprilie 2011
Ce testament?
Bună,
Vrem tot. Vrem toate culorile de pe tine şi Luana mă roagă să îţi spun că salamul de biscuiţi nu o mai face fericită. Vrem să fim fata aia cu cercelu' perlă şi vrem să fie ziua tânără mereu. Nu mai vrem sa stăm in apartamentul doi plus cinci egal şapte (257). Nu ni se mai par amuzante glumele tale şi nici nu ne mai place cum râzi singur la ele. Ai putea să pleci pe Lună, ca somalezul care s-a jucat cu elasticul de la chiloţi. Dar înainte să pleci, să ne dai totul, că merităm. Luana îmi şopteşte că vrea cravata aia cu ciupercuţe. Nu ştiu de ce ar vrea-o, că e groaznică. Dar mă rog, dacă ei îi place... da, dă-i-o. Eu mai vreau reţeta aia de lasagne şi aş mai vrea papucii pufoşi, brelocul cu turnul eiffel, şireturile cu dunguliţe, dacă eşti bun lasă-mi şi un deget te rog (cu tot cu unghie)- oricare şi mirosul ăla de mandarină de dimineaţă şi vin din ăla bun de care ai luat săptămâna trecută. A, şi cheile. Mai vrem 2.5 kg încredere, 1 kg bucurie ( nu îţi cerem mai mult că ştim că nu prea ai nici tu), 3 kg simţul umorului 1,2 kg inteligenţă emoţională şi 10 kg răbdare. (O să mă mai gândesc, dar cred că astea sunt toate ingredientele necesare) (o să mă mai gândesc). De fapt nu vrem chiar tot... poţi să îţi păstrezi încruntările şi sunetele ciudate pe care le scoţi în timpul nopţii atunci când pari că te transformi. Ba mai mult, o să îţi dăm şi noi ceva : cuvinte. Da, îţi dăm cuvintele înapoi, că nici nu ştii când să le foloseşti. Minciunile le păstrăm, sunt în cămară - doar alea erau potrivite. Trebuia să minţi mai des. Ţi-am spus că trebuia să mai jucăm poker din când în când. Este inadmisibil să te bat eu de fiecare dată. Nici nu ştiu să joc.
Bună, sunt Luana, Margot s-a dus la baie. Eu am vrut doar să-ţi zic că eşti un idiot. N-a vrut să scrie. Pa.
Margot nu a mai ieşit din baie.
S-a electrocutat.
Vrem tot. Vrem toate culorile de pe tine şi Luana mă roagă să îţi spun că salamul de biscuiţi nu o mai face fericită. Vrem să fim fata aia cu cercelu' perlă şi vrem să fie ziua tânără mereu. Nu mai vrem sa stăm in apartamentul doi plus cinci egal şapte (257). Nu ni se mai par amuzante glumele tale şi nici nu ne mai place cum râzi singur la ele. Ai putea să pleci pe Lună, ca somalezul care s-a jucat cu elasticul de la chiloţi. Dar înainte să pleci, să ne dai totul, că merităm. Luana îmi şopteşte că vrea cravata aia cu ciupercuţe. Nu ştiu de ce ar vrea-o, că e groaznică. Dar mă rog, dacă ei îi place... da, dă-i-o. Eu mai vreau reţeta aia de lasagne şi aş mai vrea papucii pufoşi, brelocul cu turnul eiffel, şireturile cu dunguliţe, dacă eşti bun lasă-mi şi un deget te rog (cu tot cu unghie)- oricare şi mirosul ăla de mandarină de dimineaţă şi vin din ăla bun de care ai luat săptămâna trecută. A, şi cheile. Mai vrem 2.5 kg încredere, 1 kg bucurie ( nu îţi cerem mai mult că ştim că nu prea ai nici tu), 3 kg simţul umorului 1,2 kg inteligenţă emoţională şi 10 kg răbdare. (O să mă mai gândesc, dar cred că astea sunt toate ingredientele necesare) (o să mă mai gândesc). De fapt nu vrem chiar tot... poţi să îţi păstrezi încruntările şi sunetele ciudate pe care le scoţi în timpul nopţii atunci când pari că te transformi. Ba mai mult, o să îţi dăm şi noi ceva : cuvinte. Da, îţi dăm cuvintele înapoi, că nici nu ştii când să le foloseşti. Minciunile le păstrăm, sunt în cămară - doar alea erau potrivite. Trebuia să minţi mai des. Ţi-am spus că trebuia să mai jucăm poker din când în când. Este inadmisibil să te bat eu de fiecare dată. Nici nu ştiu să joc.
Bună, sunt Luana, Margot s-a dus la baie. Eu am vrut doar să-ţi zic că eşti un idiot. N-a vrut să scrie. Pa.
Margot nu a mai ieşit din baie.
S-a electrocutat.
vineri, 25 martie 2011
Curăţenie de primăvară
Înainte de toate: Dragă iarnă, sper să te împiedici şi să mori.
După cele de dinainte de toate: Acum, când au început să se lipească gărgăriţe de tine pe stradă, când cetăţenii încep să se aşeze doar pe scaunele de pe o parte a tramvaiului, căci pe cealaltă bate soarele, când cade textila de la coate în jos, când nu mai am degetele captive; când degetele-mi pot zbura în sandalele beige de care mi-a fost aşa de dor, ACUM când nu mai are nimeni nasul roşu, acum când zăpada a plecat şi gropile se văd din nou şi când devin ucigaşă de vrăbii matinale şi acum când cucoanele sunt nevoite să-şi lase blănurile acasă, aş spune eu că este momentul oportun pentru curăţenie. O să şterg ficuşii de praf. Îmi vopsesc pereţii în verde brotăcel, mă uit la filme vechi şi mănânc spaghete carbonara. Pentru că a venit prima vară.
După cele de după cele de dinainte de toate: Dragă vară cea de-a doua, hai mai cu talent!
După cele de dinainte de toate: Acum, când au început să se lipească gărgăriţe de tine pe stradă, când cetăţenii încep să se aşeze doar pe scaunele de pe o parte a tramvaiului, căci pe cealaltă bate soarele, când cade textila de la coate în jos, când nu mai am degetele captive; când degetele-mi pot zbura în sandalele beige de care mi-a fost aşa de dor, ACUM când nu mai are nimeni nasul roşu, acum când zăpada a plecat şi gropile se văd din nou şi când devin ucigaşă de vrăbii matinale şi acum când cucoanele sunt nevoite să-şi lase blănurile acasă, aş spune eu că este momentul oportun pentru curăţenie. O să şterg ficuşii de praf. Îmi vopsesc pereţii în verde brotăcel, mă uit la filme vechi şi mănânc spaghete carbonara. Pentru că a venit prima vară.
După cele de după cele de dinainte de toate: Dragă vară cea de-a doua, hai mai cu talent!
joi, 13 ianuarie 2011
Conjugare sinonimică
Cu siguranţă vine un moment în viaţă când realizezi că ceilalţi sunt o cantitate neglijabilă. Nu? Nu. Cum ar putea fi, din moment ce întreaga ta existenţă se bazează pe ei? E drept că printr-un strănut al creierilor lor îţi pot şi desfiinţa această existenţă, dar cu toate astea sunt demni de luat în considerare. Fie şi cu nume de animale în loc de numele din buletin.(Mereu am crezut că unora li se potrivesc mai bine anumite nume de animale). Nu eşti 'tu şi lumea'. Eşti lumea. Eşti o lume neglijabilă în felul ăsta, norocoasă uneori că gândurile nu-ţi au voce; când ochii îţi sclipesc a M-U-I-E, de ce să mai spui pe litere? În paranteză fie spus -
múie s.f. (reg. argotic) gură; (în expr.) a duce cu muia = a amăgi, a înşela, a duce cu vorba.
MÚIE s.f. (Arg.; folosit adesea art. şi mai ales în expresii) Gură, fleancă. (din ţig. mui (Graur, Juilland)- se pare că nici nu este o înjurătură până la urmă. E şi ăsta un cuvânt care există dinainte să te fi născut tu- de ce ţi-l însuşeşti? E un cuvânt ca oricare altul care nu este al tău, ci al lumii,pentru că nimic din ce ai nu este al tău, ci împărţit. Tricoul de pe tine este furat cu nesimţire uneori de maşina de spălat, care uneori este la rândul ei furată de proasta organizare a comunităţii maşinilor de spălat care uneori se hotărăsc că trebuie să-şi înceteze activitatea. Maşina de spălat nu mai funcţionează şi apoi chiuveta îţi fură tricoul. Părul pleacă odată cu foarfeca, la fel şi unghiile. Cineva a stat în picioare într-o fabrică pentru a crea foarfeca ce te poate lăsa chel.
Nu- soluţia nu stă în revoluţionarea limbii române printr-un vocabular propriu (deşi ar fi amuzant) sau sigilarea ta într-o peşteră alături de bunurile tale personale, meşteşugite de tine în timp ce îţi mângâiai şarpele pe creştet ca pe animalul tău decasă peşteră. Nu trebuie să porţi blănuri de urs la 1500 m altitudine, căci epoca aceea s-a terminat. Atunci erai tu şi lumea. Acum zaci şi consumi calorii apăsând nişte butoane pe ceva ce se cheamă tastatură, furând ceva spaţiu virtual de pe un site ce se cheamă blogspot. Fiinţa- minunată invenţie. Acum eşti aici şi îţi împarţi lumea cu restul lumii. Aşa că independenţa ta e doar un mod de a spune că eşti puţin mai prost. Pentru restul lumii. Dar nu te îngrijora, drag ansamblu venos, vei fi în scurt timp înghiţit de o nouă lume !
múie s.f. (reg. argotic) gură; (în expr.) a duce cu muia = a amăgi, a înşela, a duce cu vorba.
MÚIE s.f. (Arg.; folosit adesea art. şi mai ales în expresii) Gură, fleancă. (din ţig. mui (Graur, Juilland)- se pare că nici nu este o înjurătură până la urmă. E şi ăsta un cuvânt care există dinainte să te fi născut tu- de ce ţi-l însuşeşti? E un cuvânt ca oricare altul care nu este al tău, ci al lumii,pentru că nimic din ce ai nu este al tău, ci împărţit. Tricoul de pe tine este furat cu nesimţire uneori de maşina de spălat, care uneori este la rândul ei furată de proasta organizare a comunităţii maşinilor de spălat care uneori se hotărăsc că trebuie să-şi înceteze activitatea. Maşina de spălat nu mai funcţionează şi apoi chiuveta îţi fură tricoul. Părul pleacă odată cu foarfeca, la fel şi unghiile. Cineva a stat în picioare într-o fabrică pentru a crea foarfeca ce te poate lăsa chel.
Nu- soluţia nu stă în revoluţionarea limbii române printr-un vocabular propriu (deşi ar fi amuzant) sau sigilarea ta într-o peşteră alături de bunurile tale personale, meşteşugite de tine în timp ce îţi mângâiai şarpele pe creştet ca pe animalul tău de
Abonați-vă la:
Postări (Atom)