Cum numim specia care priveşte în ochi fără să clipească, pentru o eternitate sau mai multe, care râde cu ochii cu unghiile şi gura, specia care îşi impune să nu fie tristă niciodată? Cred că îngeri, de-aia zic. Şi nu vorbesc aceeaşi limbă. Nici nu trebuie să vorbească pentru a vorbi. Poartă luna pe post de pălărie, ca nişte domni adevăraţi şi când totul lângă ei se prăbuşeşte, stau pe spate cu un pai în gură într-o căruţă trasă de pisici. Dar se prăbuşeşte - şi eu şi îngerii ştim asta dar reciproc ne minţim şi atunci eu sar peste ei acolo, în fân, iau şi eu un pai în gură şi mă prefac că mergem spre soare şi nu spre explozii. Pe un drum cu pietre unde noaptea ne zboară bufniţe pe deasupra capului. Ne place să credem că nu ştim că ştim.
Pisicile aleargă spre locul unde sunt şi ceilalţi, alţi îngeri frumoşi care o să le hrănească cu peşte scăldat în apele cele mai pure ale planetei pentru efortul pe care îl vor fi depus. Şi când se gândesc la peştele acela, cu solzii lucioşi şi sănătoşi, ochii exoftalmici, sinceri şi împietriţi la gândul morţii- unei morţi crude, cu înotătoare perforate de canini de pisică - atunci aleargă şi mai repede. Li se lipesc mustăţile de frunte de la vânt şi se împiedică la o viteză ameţitoare, fără să mai ştie că au o căruţă cu îngeri de tras după ele. Aleargă din ce în ce mai repede să simtă peştele.
Şi eu când mă gândesc la soare măresc pasul. Îl măresc până nu mai pot să îl măresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu