Ce testament?

Bună,
Vrem tot. Vrem toate culorile de pe tine şi Luana mă roagă să îţi spun că salamul de biscuiţi nu o mai face fericită. Vrem să fim fata aia cu cercelu' perlă şi vrem să fie ziua tânără mereu. Nu mai vrem sa stăm in apartamentul doi plus cinci egal şapte (257). Nu ni se mai par amuzante glumele tale şi nici nu ne mai place cum râzi singur la ele. Ai putea să pleci pe Lună, ca somalezul care s-a jucat cu elasticul de la chiloţi. Dar înainte să pleci, să ne dai totul, că merităm. Luana îmi şopteşte că vrea cravata aia cu ciupercuţe. Nu ştiu de ce ar vrea-o, că e groaznică. Dar mă rog, dacă ei îi place... da, dă-i-o. Eu mai vreau reţeta aia de lasagne şi aş mai vrea papucii pufoşi, brelocul cu turnul eiffel, şireturile cu dunguliţe, dacă eşti bun lasă-mi şi un deget te rog (cu tot cu unghie)- oricare şi mirosul ăla de mandarină de dimineaţă şi vin din ăla bun de care ai luat săptămâna trecută. A, şi cheile. Mai vrem 2.5 kg încredere, 1 kg bucurie ( nu îţi cerem mai mult că ştim că nu prea ai nici tu), 3 kg simţul umorului 1,2 kg inteligenţă emoţională şi 10 kg răbdare. (O să mă mai gândesc, dar cred că astea sunt toate ingredientele necesare) (o să mă mai gândesc). De fapt nu vrem chiar tot... poţi să îţi păstrezi încruntările şi sunetele ciudate pe care le scoţi în timpul nopţii atunci când pari că te transformi. Ba mai mult, o să îţi dăm şi noi ceva : cuvinte. Da, îţi dăm cuvintele înapoi, că nici nu ştii când să le foloseşti. Minciunile le păstrăm, sunt în cămară - doar alea erau potrivite. Trebuia să minţi mai des. Ţi-am spus că trebuia să mai jucăm poker din când în când. Este inadmisibil să te bat eu de fiecare dată. Nici nu ştiu să joc.
Bună, sunt Luana, Margot s-a dus la baie. Eu am vrut doar să-ţi zic că eşti un idiot. N-a vrut să scrie. Pa.

Margot nu a mai ieşit din baie.
S-a electrocutat.

Curăţenie de primăvară

Înainte de toate: Dragă iarnă, sper să te împiedici şi să mori.
După cele de dinainte de toate: Acum, când au început să se lipească gărgăriţe de tine pe stradă, când cetăţenii încep să se aşeze doar pe scaunele de pe o parte a tramvaiului, căci pe cealaltă bate soarele, când cade textila de la coate în jos, când nu mai am degetele captive; când degetele-mi pot zbura în sandalele beige de care mi-a fost aşa de dor, ACUM când nu mai are nimeni nasul roşu, acum când zăpada a plecat şi gropile se văd din nou şi când devin ucigaşă de vrăbii matinale şi acum când cucoanele sunt nevoite să-şi lase blănurile acasă, aş spune eu că este momentul oportun pentru curăţenie. O să şterg ficuşii de praf. Îmi vopsesc pereţii în verde brotăcel, mă uit la filme vechi şi mănânc spaghete carbonara. Pentru că a venit prima vară.
După cele de după cele de dinainte de toate: Dragă vară cea de-a doua, hai mai cu talent!

Conjugare sinonimică

Cu siguranţă vine un moment în viaţă când realizezi că ceilalţi sunt o cantitate neglijabilă. Nu? Nu. Cum ar putea fi, din moment ce întreaga ta existenţă se bazează pe ei? E drept că printr-un strănut al creierilor lor îţi pot şi desfiinţa această existenţă, dar cu toate astea sunt demni de luat în considerare. Fie şi cu nume de animale în loc de numele din buletin.(Mereu am crezut că unora li se potrivesc mai bine anumite nume de animale). Nu eşti 'tu şi lumea'. Eşti lumea. Eşti o lume neglijabilă în felul ăsta, norocoasă uneori că gândurile nu-ţi au voce; când ochii îţi sclipesc a M-U-I-E, de ce să mai spui pe litere? În paranteză fie spus -
múie s.f. (reg. argotic) gură; (în expr.) a duce cu muia = a amăgi, a înşela, a duce cu vorba.
MÚIE s.f. (Arg.; folosit adesea art. şi mai ales în expresii) Gură, fleancă. (din ţig. mui (Graur, Juilland)- se pare că nici nu este o înjurătură până la urmă. E şi ăsta un cuvânt care există dinainte să te fi născut tu- de ce ţi-l însuşeşti? E un cuvânt ca oricare altul care nu este al tău, ci al lumii,pentru că nimic din ce ai nu este al tău, ci împărţit. Tricoul de pe tine este furat cu nesimţire uneori de maşina de spălat, care uneori este la rândul ei furată de proasta organizare a comunităţii maşinilor de spălat care uneori se hotărăsc că trebuie să-şi înceteze activitatea. Maşina de spălat nu mai funcţionează şi apoi chiuveta îţi fură tricoul. Părul pleacă odată cu foarfeca, la fel şi unghiile. Cineva a stat în picioare într-o fabrică pentru a crea foarfeca ce te poate lăsa chel.
Nu- soluţia nu stă în revoluţionarea limbii române printr-un vocabular propriu (deşi ar fi amuzant) sau sigilarea ta într-o peşteră alături de bunurile tale personale, meşteşugite de tine în timp ce îţi mângâiai şarpele pe creştet ca pe animalul tău de casă peşteră. Nu trebuie să porţi blănuri de urs la 1500 m altitudine, căci epoca aceea s-a terminat. Atunci erai tu şi lumea. Acum zaci şi consumi calorii apăsând nişte butoane pe ceva ce se cheamă tastatură, furând ceva spaţiu virtual de pe un site ce se cheamă blogspot. Fiinţa- minunată invenţie. Acum eşti aici şi îţi împarţi lumea cu restul lumii. Aşa că independenţa ta e doar un mod de a spune că eşti puţin mai prost. Pentru restul lumii. Dar nu te îngrijora, drag ansamblu venos, vei fi în scurt timp înghiţit de o nouă lume !

Unde? Cand? Cum? CE?!

Ce optimism încântător! Am putea pune asta pe seama vieţii pure. Puterea ta constă în aceea că pentru tine nu există viitor, ci un etern prezent, veşnic eşti viu, veşnic visezi, totul ţi se aranjează mulţumitor, ca într-un tablou de Klimt.
Dar dacă pentru o secundă ai păţi acest lucru îngrozitor şi anume să-ţi dispară speranţa, sau credinţa, şi dacă în acelaşi timp te-ai proiecta spre moarte, spre scandaluri cu poţiune în ceaun cu flăcări şi cu sange- scandalul cel mai de pomină- atunci ţi s-ar aburi destul de tare oglinda.

Unde? Cand? Cum? CE?!

Ce optimism încântător! Am putea pune asta pe seama vieţii pure. Puterea ta constă în aceea că pentru tine nu există viitor, ci un etern prezent, veşnic eşti viu, veşnic visezi, totul ţi se aranjează mulţumitor, ca într-un tablou de Klimt.
Dar dacă pentru o secundă ai păţi acest lucru îngrozitor şi anume să-ţi dispară speranţa, sau credinţa, şi dacă în acelaşi timp te-ai proiecta spre moarte, spre scandaluri cu poţiune în ceaun cu flăcări şi cu sange- scandalul cel mai de pomină- atunci ţi s-ar aburi destul de tare oglinda.

The Official Be Stupid Philosophy

Vortexul din mine și din tine

Nu furnizăm recompense pentru că ești, salarii transparente pentru că respiri sau că mai strănuți din când în când. Nimeni nu aplaudă, nimeni nu se bucură. Printr-o eroare de calcul, sau mai multe, apar la tine constante care variază, timpi greșiți, parametrii stabiliți de-a dreptul aiurea - te-ai băgat într-o treabă ciudată, dar e vina ta; te trezești dimineața după ce ai visat galaxii și praf de pușcă; papucii îi ai sub pat, te duci și te speli pe dinți ca un sistem ce ești, un sistem conștient desigur, cu poziția geografică cel puțin ambiguă, nesatisfăcătoare, ireală. O poziție geografică ce îndeamnă la cartofi prăjiți și pulpe de pui cu mirodenii, shaorme supradimensionale și ardei grași modificați genetic. Apoi fără frică sau rețineri de vreun fel te iei la întrecere cu umbrele de lângă tine, ajungi în centru, o iei pe străduțe, ocolești parcuri, lacuri, mașini, măslini, doar ca să nu stai pe loc, dar nici nu-ți dai seama că mergi înapoi (asta se datorează tot poziției geografiece cu date insuficiente), mai faci o vizită dentistului și-l rogi să-ți mai pună o mână în ghips, sau mai aluneci pe vreo scară de autobuz numai ca să aterizezi cu falca într-o bucată de metal care să-ți trimită doi sau trei dinți în exteriorul gurii.

Acest vortex trivial, plin de surprize, caracterizat prin apoteoza nimicului, această adunătură de ecuații fără soluție și de marionete cu nasul roșu ce-și au concluzia în cearcăne, deseori lacrimi, sau pahare sparte pare să fie tare inversuant. Acum e deja dezlănțuit și nimeni nu îndrăznește să tragă de manetă, pentru că în orice moment cineva s-ar putea trezi cu o vacă pe acoperiș ca în sezonul uraganelor. Nimeni nu vrea asta, și nimeni nu vrea nici să tragă cortina, că e oricum distractiv până la urmă. Gloanțe, clape, pumni picioare, săgeți cu venin, țepe și alte elemente de genul ăsta, da, sigur că se trag. Plutesc deasupra ta ca frunzele  pe  cracă si tu ești trunchiul.

Ciudat că acest vortex își dă startul în fiecare dimineață, imediat după ce deschizi ochii, după ce îți intră lumina în ochi și faci prima mișcare spre papuci. Te pătrunde prin fiecare por, ceva ce ți-ai dori mai puțin decât să mănânci spanac cu ouă la prânz, ceva ce nu ți-ai dori să ți se intâmple deloc, dar se intamplă și nu ai ce să faci decât să te supui, ca în fața a milioane și milioane de ace subțiri care vin spre tine, pe care nu poți să le oprești, atât de mici că nici nu poți să le vezi și de care nu ai cum să fugi- nu că te-ai gândi să fugi, că nici n-ai avea timp de așa ceva. Nu e timp de acomodare, de metamorfoză, te lovește într-o nanosecundă cred. Sau mai puțin. Depinde cât durează o clipită pentru ochii tăi căprui. Cei care fură inima oricui. Te lovește oricum repede și devii demonic, fără control, omorând pe oricine stă între tine și cafeaua de dimineață. Zece oglinzi de ți-ar sta în față și tot nu ai realiza ce monstru ești dimineața, cu dinții alungiți, galbeni și ascuțiți.

Ce-mi place mie cel mai mult la tine, monstru dependent de cofeină ce ești, e că nu știu cum anume, sau de ce, dar când îți închizi la loc ochii, lângă razele îmbibate cu lună de pe pernă, totul este exact așa cum ar trebui să fie.


Să dormim mai des, zic.