Dar dacă pentru o secundă ai păţi acest lucru îngrozitor şi anume să-ţi dispară speranţa, sau credinţa, şi dacă în acelaşi timp te-ai proiecta spre moarte, spre scandaluri cu poţiune în ceaun cu flăcări şi cu sange- scandalul cel mai de pomină- atunci ţi s-ar aburi destul de tare oglinda.
luni, 29 noiembrie 2010
Unde? Cand? Cum? CE?!
Ce optimism încântător! Am putea pune asta pe seama vieţii pure. Puterea ta constă în aceea că pentru tine nu există viitor, ci un etern prezent, veşnic eşti viu, veşnic visezi, totul ţi se aranjează mulţumitor, ca într-un tablou de Klimt.
Dar dacă pentru o secundă ai păţi acest lucru îngrozitor şi anume să-ţi dispară speranţa, sau credinţa, şi dacă în acelaşi timp te-ai proiecta spre moarte, spre scandaluri cu poţiune în ceaun cu flăcări şi cu sange- scandalul cel mai de pomină- atunci ţi s-ar aburi destul de tare oglinda.
Dar dacă pentru o secundă ai păţi acest lucru îngrozitor şi anume să-ţi dispară speranţa, sau credinţa, şi dacă în acelaşi timp te-ai proiecta spre moarte, spre scandaluri cu poţiune în ceaun cu flăcări şi cu sange- scandalul cel mai de pomină- atunci ţi s-ar aburi destul de tare oglinda.
Unde? Cand? Cum? CE?!
Ce optimism încântător! Am putea pune asta pe seama vieţii pure. Puterea ta constă în aceea că pentru tine nu există viitor, ci un etern prezent, veşnic eşti viu, veşnic visezi, totul ţi se aranjează mulţumitor, ca într-un tablou de Klimt.
Dar dacă pentru o secundă ai păţi acest lucru îngrozitor şi anume să-ţi dispară speranţa, sau credinţa, şi dacă în acelaşi timp te-ai proiecta spre moarte, spre scandaluri cu poţiune în ceaun cu flăcări şi cu sange- scandalul cel mai de pomină- atunci ţi s-ar aburi destul de tare oglinda.
Dar dacă pentru o secundă ai păţi acest lucru îngrozitor şi anume să-ţi dispară speranţa, sau credinţa, şi dacă în acelaşi timp te-ai proiecta spre moarte, spre scandaluri cu poţiune în ceaun cu flăcări şi cu sange- scandalul cel mai de pomină- atunci ţi s-ar aburi destul de tare oglinda.
joi, 21 octombrie 2010
marți, 21 septembrie 2010
Vortexul din mine și din tine
Nu furnizăm recompense pentru că ești, salarii transparente pentru că respiri sau că mai strănuți din când în când. Nimeni nu aplaudă, nimeni nu se bucură. Printr-o eroare de calcul, sau mai multe, apar la tine constante care variază, timpi greșiți, parametrii stabiliți de-a dreptul aiurea - te-ai băgat într-o treabă ciudată, dar e vina ta; te trezești dimineața după ce ai visat galaxii și praf de pușcă; papucii îi ai sub pat, te duci și te speli pe dinți ca un sistem ce ești, un sistem conștient desigur, cu poziția geografică cel puțin ambiguă, nesatisfăcătoare, ireală. O poziție geografică ce îndeamnă la cartofi prăjiți și pulpe de pui cu mirodenii, shaorme supradimensionale și ardei grași modificați genetic. Apoi fără frică sau rețineri de vreun fel te iei la întrecere cu umbrele de lângă tine, ajungi în centru, o iei pe străduțe, ocolești parcuri, lacuri, mașini, măslini, doar ca să nu stai pe loc, dar nici nu-ți dai seama că mergi înapoi (asta se datorează tot poziției geografiece cu date insuficiente), mai faci o vizită dentistului și-l rogi să-ți mai pună o mână în ghips, sau mai aluneci pe vreo scară de autobuz numai ca să aterizezi cu falca într-o bucată de metal care să-ți trimită doi sau trei dinți în exteriorul gurii.
Acest vortex trivial, plin de surprize, caracterizat prin apoteoza nimicului, această adunătură de ecuații fără soluție și de marionete cu nasul roșu ce-și au concluzia în cearcăne, deseori lacrimi, sau pahare sparte pare să fie tare inversuant. Acum e deja dezlănțuit și nimeni nu îndrăznește să tragă de manetă, pentru că în orice moment cineva s-ar putea trezi cu o vacă pe acoperiș ca în sezonul uraganelor. Nimeni nu vrea asta, și nimeni nu vrea nici să tragă cortina, că e oricum distractiv până la urmă. Gloanțe, clape, pumni picioare, săgeți cu venin, țepe și alte elemente de genul ăsta, da, sigur că se trag. Plutesc deasupra ta ca frunzele pe cracă si tu ești trunchiul.
Ciudat că acest vortex își dă startul în fiecare dimineață, imediat după ce deschizi ochii, după ce îți intră lumina în ochi și faci prima mișcare spre papuci. Te pătrunde prin fiecare por, ceva ce ți-ai dori mai puțin decât să mănânci spanac cu ouă la prânz, ceva ce nu ți-ai dori să ți se intâmple deloc, dar se intamplă și nu ai ce să faci decât să te supui, ca în fața a milioane și milioane de ace subțiri care vin spre tine, pe care nu poți să le oprești, atât de mici că nici nu poți să le vezi și de care nu ai cum să fugi- nu că te-ai gândi să fugi, că nici n-ai avea timp de așa ceva. Nu e timp de acomodare, de metamorfoză, te lovește într-o nanosecundă cred. Sau mai puțin. Depinde cât durează o clipită pentru ochii tăi căprui. Cei care fură inima oricui. Te lovește oricum repede și devii demonic, fără control, omorând pe oricine stă între tine și cafeaua de dimineață. Zece oglinzi de ți-ar sta în față și tot nu ai realiza ce monstru ești dimineața, cu dinții alungiți, galbeni și ascuțiți.
Ce-mi place mie cel mai mult la tine, monstru dependent de cofeină ce ești, e că nu știu cum anume, sau de ce, dar când îți închizi la loc ochii, lângă razele îmbibate cu lună de pe pernă, totul este exact așa cum ar trebui să fie.
Să dormim mai des, zic.
Acest vortex trivial, plin de surprize, caracterizat prin apoteoza nimicului, această adunătură de ecuații fără soluție și de marionete cu nasul roșu ce-și au concluzia în cearcăne, deseori lacrimi, sau pahare sparte pare să fie tare inversuant. Acum e deja dezlănțuit și nimeni nu îndrăznește să tragă de manetă, pentru că în orice moment cineva s-ar putea trezi cu o vacă pe acoperiș ca în sezonul uraganelor. Nimeni nu vrea asta, și nimeni nu vrea nici să tragă cortina, că e oricum distractiv până la urmă. Gloanțe, clape, pumni picioare, săgeți cu venin, țepe și alte elemente de genul ăsta, da, sigur că se trag. Plutesc deasupra ta ca frunzele pe cracă si tu ești trunchiul.
Ciudat că acest vortex își dă startul în fiecare dimineață, imediat după ce deschizi ochii, după ce îți intră lumina în ochi și faci prima mișcare spre papuci. Te pătrunde prin fiecare por, ceva ce ți-ai dori mai puțin decât să mănânci spanac cu ouă la prânz, ceva ce nu ți-ai dori să ți se intâmple deloc, dar se intamplă și nu ai ce să faci decât să te supui, ca în fața a milioane și milioane de ace subțiri care vin spre tine, pe care nu poți să le oprești, atât de mici că nici nu poți să le vezi și de care nu ai cum să fugi- nu că te-ai gândi să fugi, că nici n-ai avea timp de așa ceva. Nu e timp de acomodare, de metamorfoză, te lovește într-o nanosecundă cred. Sau mai puțin. Depinde cât durează o clipită pentru ochii tăi căprui. Cei care fură inima oricui. Te lovește oricum repede și devii demonic, fără control, omorând pe oricine stă între tine și cafeaua de dimineață. Zece oglinzi de ți-ar sta în față și tot nu ai realiza ce monstru ești dimineața, cu dinții alungiți, galbeni și ascuțiți.
Ce-mi place mie cel mai mult la tine, monstru dependent de cofeină ce ești, e că nu știu cum anume, sau de ce, dar când îți închizi la loc ochii, lângă razele îmbibate cu lună de pe pernă, totul este exact așa cum ar trebui să fie.
Să dormim mai des, zic.