Despre dor si alte sentimente

Cum umorul deriva din frica, atunci frica urmeaza sa creeze o legatura cu dorul: frica de dor. Nu stii ce este, e alt fel de frica decat cea de caini. Cand te proiectezi in viitor si veszi ca nu vei mai sta niciodata la masa cu omul cu carlionti si rasul zgomotos din fata ta. Niciodata. Iti lasa abonamentul de metrou si cartela de telefon pentru ca nu o sa mai aiba nevoie de ele, pentru ca pleaca pentru totdeauna. Si o bricheta, un desfacator de sticle in forma de picior si o poza cu o pictura de-a lui Michelangelo.
Existenta ceva-ului este prin opusul sau- ce bine e ca am atata tristete incat sa-mi pot imagina cum zbor de fericire cu aripi de bufnita expandate la infinit, cu gura care-mi taie urechile si cu limba pe afara, ca un caine prost care se bucura cand iti aduce batul inapoi.
Va multumesc tuturor pentru aceasta supa de sentimente !!! Ce sa ne mai proiectam in viitor, frica de dor si alte porcarii. Nu - hai sa traim in prezent - mi-a plecat aluna.
Sfarsit
Pa


...muie.

Cinci ani şi două luni

-Mami ce-i aia controlizator?
-E un nene care-ţi verifică biletele.
-Aha.




-Şi-ţi cere bani dacă nu ai?
-Da.
-Mulţi?
-Da.
-Câţi?
-E, mulţi.
-1000 de euro?
-Nici chiar aşa.
-Atunci 300 de dolari?
-Mai puţini Rareş, dar tot mulţi.
-O sută de mii?
-Termină. Coborâm, hai!

Îngeri

Cum numim specia care priveşte în ochi fără să clipească, pentru o eternitate sau mai multe, care râde cu ochii cu unghiile şi gura, specia care îşi impune să nu fie tristă niciodată? Cred că îngeri, de-aia zic. Şi nu vorbesc aceeaşi limbă. Nici nu trebuie să vorbească pentru a vorbi. Poartă luna pe post de pălărie, ca nişte domni adevăraţi şi când totul lângă ei se prăbuşeşte, stau pe spate cu un pai în gură într-o căruţă trasă de pisici. Dar se prăbuşeşte - şi eu şi îngerii ştim asta dar reciproc ne minţim şi atunci eu sar peste ei acolo, în fân, iau şi eu un pai în gură şi mă prefac că mergem spre soare şi nu spre explozii. Pe un drum cu pietre unde noaptea ne zboară bufniţe pe deasupra capului. Ne place să credem că nu ştim că ştim.
Pisicile aleargă spre locul unde sunt şi ceilalţi, alţi îngeri frumoşi care o să le hrănească cu peşte scăldat în apele cele mai pure ale planetei pentru efortul pe care îl vor fi depus. Şi când se gândesc la peştele acela, cu solzii lucioşi şi sănătoşi, ochii exoftalmici, sinceri şi împietriţi la gândul morţii- unei morţi crude, cu înotătoare perforate de canini de pisică - atunci aleargă şi mai repede. Li se lipesc mustăţile de frunte de la vânt şi se împiedică la o viteză ameţitoare, fără să mai ştie că au o căruţă cu îngeri de tras după ele. Aleargă din ce în ce mai repede să simtă peştele.
Şi eu când mă gândesc la soare măresc pasul. Îl măresc până nu mai pot să îl măresc.

E oră fixă

Fără nici un fel de discuţie cred în orele fixe. Atât de des ne întâlnim încât sunt absolut sigură că cineva mă iubeşte la ora 14:00.

Cred că e bine că pe mine nu trebuie să mă aşteptaţi până când se zguduie pendula, nu?

Dacă eram pelican aveam cercei albaştri

Svetlana este o fată aschilambică, îi ies umerii în afară, dar este atât de frumoasă. Are ochii mari şi negri, picioarele strâmbe şi degetele scurte. Nu prea se pricepe ea să mănânce cu trei rânduri de tacâmuri sau să îşi pună şervetul în poală la restaurant. Bea bere aproape zilnic şi fumează atât de mult încât în orice clipă te-ai putea aştepta să-i iasă fum din urechi, sau din palme, pe nas, prin tălpi, prin pori. Este mereu într-o ceaţă continuă, la propriu şi la figurat. Singurul lucru care mă deranjează la Svetlana este că mănâncă cu gura deschisă. La naiba, mereu îi zic că aud bucăţelele de carne cum se zbat în gura ei, dar nu mă ascultă. O văd cum îndeasă mâncare în gură şi începe să vorbească, apoi încerc din răsputeri să atenuez aterizarea unui fragment de roşie sau de pui pe pielea mea fină. Pielea mea de catifea, mânjită de mâncarea ei amestecată cu salivă! Ce oroare!
Într-o bună zi, o zi caldă, cu soarele roşu, m-am hotărât că aşa ceva nu se mai poate. Venise vremea ca Svetlana să înveţe bunele maniere. Am pus-o să meargă cu dicţionarul pe cap. Nici nu ştiu cum să povestesc ceea ce a urmat. Eram în camera mea. S-a împiedicat de un scaun cu un picior, la următorul pas s-a lovit cu celălalt de şifonier, apoi a pocnit peretele cu capul în timp ce ateriza în şpagat. Mâna stânga a reuşit să şi-o rupă, iar dreapta i-a rămas blocată între două rafturi din şifonier.
Ne-am uitat una la alta timp de 5 minute fără să ne spunem nimic. Amândouă am rămas ţintuite locului. Mâinile, picioarele, capul, ca mâinile, picioarele şi capul; dar peretele meu? Peretele meu nu avea să mai fie la fel niciodată.
Una peste alta, Svetlana a redevenit întreagă şi complet funcţională în scurt timp, dar ceva părea schimbat la ea. Parcă devenise conştientă de faptul că trebuie să mestece cu gura închisă. Deseori de atunci mi se părea chiar că încearcă să facă acest lucru. Degeaba însă, căci tot îmi cădeau codiţe de peşte din păr când ajungeam acasă, frunzuliţe de pătrunjel, sau punctuleţe de grăsime din salamul de sibiu pe care îl îndrăgea atât de mult.
De ziua mea mi-a cerut o pereche de cercei albaştri. Că am fost uimită este puţin spus. 'Nu' i-am răspuns. 'Cum adică?' m-a întrebat. 'Cum adică cum adică?' apoi nervoasă a întins arătătorul ei scurt scurt spre tabloul de deasupra patului şi a cerut o explicaţie. Tabloul înfăţişa un pelican ce îşi lua zborul de pe Clădirea Operei din Sydney. Pelicanul avea cercei albaştri. Mari şi rotunzi cât două cepe.
'El are voie să îi poarte. Are tot dreptul să mănânce cu gură deschisă, este animal.' i-am spus.
Voia să-mi zică 'ia mai du-te dracu''; sunt sigură, dar nu a apucat, căci în secundele următoare s-a transformat într-un pelican sub ochii mei. A zburat spre tablou, l-a ciugulit cu tact şi a furat cerceii albaştri.
Am rămas în continuare bună prietenă cu Svetlana, chiar şi după transformarea ei, însă nu a mai trecut o zi de atunci în care să mestece cu gura deschisă.
Chiar şi pelicanii pot mânca cu gura închisă! Tu, Svetlana de ce nu ai putut?

Când mărul a râs de pară

A râs pentru că aşa a fost să fie. Ar fi putut să fie şi invers, dar nu a fost. De aceea, ca şi pară, te rog nu te mai gândi că ar fi putut fi şi invers, pentru că nu contează. Nu a fost aşa.
Oricum, atunci când a râs mărul de pară nu e de parcă s-a crăpat pământul în două, nu i-au căzut frunzele, nu i s-au dilatat fibrele, nu a căzut de pe creangă şi nici nu s-a transformat toată în cotor. Sau în broască. Sau într-un prinţ al întunericului, rău, urât şi prost. Poate, de fapt, ' a râde ' a fost doar un termen evaziv care să exprime ce a făcut mărul. Se poate doar să fi chicotit; orişicum dacă a chicotit nu e de parcă familia de pere a perei ar fi murit dintr-o dată într-o răzătoare. Mai râd şi merele.
Acum că asta e clar, să ne întoarcem- de ce, pentru numele mărului lui Adam te-ai gândi pentru o secundă că para ar fi putut râde de măr?

Bine că eşti tu deştept

Un elefant cu urechile foarte mici stă în faţa ta. Îl vezi?
ŞI CE DACĂ ELEFANŢII AU URECHILE MARI?!

Asta nu înseamnă că nu există.